E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă şi brazdele răsturnate în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. In văzduh o raţă sălbatică zboară, furişându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gâturile întinse, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cucoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se desluşesc toate: satul; încolo pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene, unul după altul, ca pe o scară.
Şi-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija care târâie în urechea plugarului ca un greier îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mâinii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încordează muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea înjug — şi pornesc, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fâsâitul cuţitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte:
- Cea, Duman, tată!
Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapănă de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.
Se luminează încet-încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit:
-Hăis, Joian, tată!
Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei...
E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte:
- Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug...
S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă-şi simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron, mai acum câtăva vreme. Ii e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins — mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult; o varga i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
- Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii!
O albină rătăcită se ţine morţiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vomicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochi când cu altul spre pământ, înfigându-şi uneori ciocul.
- O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
Boulenii răsuflă din greu. împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni din care ei de-abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi—l pune sub cap.
Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân aşa cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp.
în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, şi de la dânsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topeşte din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.
Şi-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija care târâie în urechea plugarului ca un greier îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mâinii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încordează muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea înjug — şi pornesc, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fâsâitul cuţitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte:
- Cea, Duman, tată!
Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapănă de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.
Se luminează încet-încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit:
-Hăis, Joian, tată!
Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei...
E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte:
- Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug...
S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă-şi simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron, mai acum câtăva vreme. Ii e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins — mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult; o varga i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
- Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii!
O albină rătăcită se ţine morţiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vomicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochi când cu altul spre pământ, înfigându-şi uneori ciocul.
- O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
Boulenii răsuflă din greu. împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni din care ei de-abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi—l pune sub cap.
Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân aşa cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp.
în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, şi de la dânsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topeşte din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.
Printeaza povestea