povesti de citit de hans christian andersen

Vizualizari: 28607

Degetica de Hans Christian Andersen

Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit în căpițe și cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi și roșii și clămpănea pe egiptenește, fiindcă limba asta o învățase de la maică-sa.


De jur împrejurul ogoarelor și al pășunilor erau păduri mari și în mijlocul pădurilor heleșteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de șanțuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, așa de înalte, încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Și erau așa de dese și de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea ședea o rață în cuibar și clocea; până să iasă puii, rața se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce mai face; celelalte rațe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să se așeze sub un brusture și să stea de vorbă cu dânsa.

În sfârșit a crăpat un ou și după aceea altul și încă unul, până au crăpat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părțile; gălbenușurile prinseseră viață și rățuștele scoteau capul din găoace.

- Mac-mac! a spus rața și atunci toate au început să măcăiască și ele cum puteau mai bine și se uitau în toate părțile, printre buruienile verzi, și mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi.

- Ce mare-i lumea! ziceau puii.

Cred și eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou.

- Credeți voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde și mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. Sunteți toate? a întrebat ea și s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou și-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ție? Am început să mă cam satur!

Și s-a așezat iar în cuibar.

- Ei, cum merge? a întrebat-o o rață bătrână care venise în vizită.

- Mai am un ou, a răspuns rața. Nu știu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase rățuște care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; și ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.

- Ia să văd și eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de curcă; am pățit-o și eu odată așa și am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă ținea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l și învață-ți copilașii să înoate.

- Am să mai șed oleacă, a zis rața. Am șezut atâta că mai pot să șed puțin.

- Cum vrei, spuse rața cea bătrână și a plecat.

În sfârșit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul și a ieșit din găoace; era mare și urât. Rața s-a uitat lung la el. "Da' mare-i! Coșcogeamite rățoi!", zise ea. Nu seamănă cu celelalte; să fie totuși un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a sila."

A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Rața s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-mac și una câte una rățuștele se băgau în apă; apa le venea până peste cap, dar ele repede ieșeau deasupra și înotau de minune; picioarele se puneau singure în mișcare și toate erau acuma în apă, chiar și puiul cel urât și cenușiu.

- Nu, nu-i de curcă, spuse rața; uite ce bine dă din picioare și ce drept se ține, e copilul meu. Și, la urma-urmei, dacă te uiți mai bine la el, e chiar drăguț. Mac-mac! Haideți după mine să vedeți și voi lumea și să vă duc în curtea rațelor, numai să vă țineți de mine, să nu vă calce careva, și feriți-vă de mâțe.

Și așa au ajuns în curtea rațelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede, fiindcă a venit o mâță și a înșfăcat ea capul.

- Iaca, vedeți, așa merg lucrurile pe lume! a spus rața și își ascuți ciocul, fiindcă și ea ar fi vrut să înșface capul de scrumbie. Țineți-vă bine pe picioare, mai spuse ea. Vedeți pe rața aceea bătrână? Măcăiți cum se cuvine, duceți-vă la ea și plecați-vă gâtul în fața ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e așa de grasă; și la picior are o panglică roșie. Asta-i ceva nemaipomenit de frumos și-i cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o rață. Asta înseamnă că nu trebuie să se piardă și trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace și oameni. Măcăiți! Nu vă țineți picioarele înăuntru. O rățușcă bine crescută își rășchirează tare picioarele, așa cum fac tata și mama: uite așa! Acuma plecați-vă gâtul și spuneți mac.

Rățuștele au făcut cum le-a învățat mama. Celelalte rațe s-au uitat lung la ele și spuseră cu glas tare:

- Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie și astea! Și uite una ce urâtă-i! Nu! nu se poate, e prea din cale-afară!

Și o rață s-a repezit și a ciupit-o pe rățușcă de ceafă.

- Las-o în pace! a spus mama. Ce ți-a făcut?

- Nu ne-a făcut nimic, da-i așa de mare și de neobișnuită, că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie.

- Frumoși copii, a zis rața cu panglică la picior. Toți sunt frumoși, numai unul n-a ieșit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou.

- Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus rața-mamă. E drept că nu-i frumoasă rățușca, dar e plăcută la fire și înoată tot așa de bine ca și celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are să crească frumos și cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în ou și de asta n-a căpătat înfățișarea care trebuie.

Și rața a mângâiat-o ușurel pe rățușcă și i-a netezit penele.

- De altfel, spuse ea, e rățoi, așa că n-are prea mare însemnătate dacă-i urât. Eu cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma.

- Celelalte sunt drăguțe, zise bătrâna. Acuma, fiți ca la voi acasă și dacă găsiți un cap de pește, puteți să mi-l aduceți.

Și așa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata rățușcă însă, aceea care ieșise din ou cea din urmă și era așa de urâtă, toate rațele celelalte o ciupeau, o înghionteau și o luau peste picior; și nu numai rațele, dar și găinile. "E prea mare", ziceau toate orătăniile din curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, și de aceea credea că e împărat, se umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la rățuște, tușea de câteva ori mânios și i se înroșea tot capul. Săraca rățușcă nu mai știa unde să se ducă și ce să facă! Era mâhnită din pricină că era așa de urâtă și toate păsările din curte râdeau de ea.

Astfel a trecut ziua cea dintâi și după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe rățușcă toți o alungau și chiar și surorile ei o ocărau și spuneau: "De te-ar prinde o dată mâța, urâcioasă ce ești!" Și mamă-sa zicea și ea: "Bine-ar fi să pleci și să nu te mai văd!" Rațele o ciupeau și găinile o băteau și o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu piciorul. Rățușca n-a mai putut răbda și a sărit peste gard. Păsările de prin stufișuri au zburat care încotro, speriate.

"Fug de mine fiindcă sunt așa de urâtă", s-a gândit rățușca și a închis ochii, dar n-a stat pe loc și a plecat mai departe. Și așa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s rațele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită și amărâtă.

Dimineața, rațele sălbatice s-au înălțat din stuf și s-au pregătit să zboare; când au văzut pe tovarășa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.

- Ce fel de pasăre ești tu? au întrebat ele și rățușca se întorcea în toate părțile și saluta cât putea mai frumos.

- Grozav ești de urâtă! au spus rațele sălbatice. Dar, în sfârșit, nouă puțin ne pasă de asta, numai să nu te măriți cu careva din neamul nostru.

Biata rățușcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea și ea în stuf și să bea puțintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâște sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieșiseră din ou și de aceea erau așa de îndrăzneți.

- Ascultă, fârtate, au spus ei; ești așa de urât încât ești chiar pe placul nostru. Vrei să vii cu noi și să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaștină, sunt câteva gâște sălbatice foarte drăguțe, toate domnișoare și toate pot să spună ga-ga-ga. Așa că poți să-ți găsești norocul, chiar așa urât cum ești!

Deodată s-a auzit poc! poc! și cei doi gânsaci au căzut morți în stuf și apa împrejur s-a făcut roșie. Poc! Poc! s-a auzit iar și cârduri întregi de gâște sălbatice s-au ridicat din stuf și iar s-au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurișului și unii ședeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de pușcă plutea ca un nor peste copacii întunecați și se împrăștia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din toate părțile cum trosnește papura. Săraca rățușcă nu mai putea de spaimă. Își întorcea capul, ca să și-l ascundă sub apă, și chiar în clipa aceea un câine mare și fioros a răsărit lângă ea. Limba îi spânzura din gură și ochii îi luceau groaznic; și-a întins botul spre rățușcă, și-a rânjit dinții și a plecat de-acolo fără s-o înșface.

- Mulțumescu-ți, Doamne! a oftat rățușca; sunt așa de urâtă încât nici câinii nu vor să mă muște.

Rățușca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriș. Abia mai târziu s-a făcut liniște. Biata rățușcă tot nu îndrăznea să se miște. A mai așteptat câteva ceasuri până să se urnească. A ieșit din baltă și a plecat cât a putut de repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună și vântul vâjâia. Spre seară a ajuns la un bordei, care era așa de dărăpănat încât nici el singur nu știa în care parte o să se răstoarne și de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare.

Așa de tare bătea vântul, încât rățușca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei și să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se întețea. Deodată rățușca a văzut că ușa de la bordei ieșise dintr-o țâțână și atârna strâmbă, așa că prin deschizătură puteai să pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, rățușca a intrat în bordei.

În colibă stătea o babă cu un motan și o găină. Motanul știa să se alinte, să toarcă și împrăștia chiar și scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici și scurte și făcea ouă și baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineața, toți au dat cu ochii de rățușcă și motanul a început să toarcă și găina să cotcodăcească.

- Ce ești? a întrebat baba și s-a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că rățușca era o rață mare și grasă care s-a rătăcit.

- Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de rață. Numai de n-ar fi rățoi! Trebuie să o punem la încercare.

Și rățușca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Și motanul era stăpânul casei, și găina stăpâna, și mereu ziceau: "Noi și lumea", fiindcă își închipuiau că jumătate din lume erau ei și bineînțeles jumătatea cea mai faină. Rățușca spunea că în privința asta mai puteau fi și alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de vorbă.

- Poți să faci ouă? întreba ea.

- Nu.

- Atunci ține-ți gura.

Și motanul spunea:

- Poți să te alinți, să torci și să scoți scântei?

- Nu.

- Atunci n-ai voie să ai o părere când vorbesc alții mai înțelepți ca tine.

Rățușca ședea într-un colț și era fără chef. Deodată și-a adus aminte de aerul curat de-afară și de lumina soarelui. Și a cuprins-o dorul de apă și o poftă grozavă să înoate; nu s-a putut opri și i-a spus și găinii.

- Ce te-a apucat? a zis găina. N-ai nici o treabă și de asta-ți trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce și ai să vezi că nu te mai gândești la fleacuri.

- Dar e așa de frumos să plutești pe apă! a spus rățușca. E așa de plăcut să te bagi cu capul în apă și să te dai la fund!

- Ce mai plăcere și asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care-i cel mai înțelept din toți motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă! Despre mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o și pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i mai înțeleaptă decât toți pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate și să se bage cu capul în apă?

- Voi nu mă înțelegeți! răspunse rățușca.

- Nu te înțelegem? Atunci cine te-o fi înțelegând? Doar n-ăi fi vrând să fii tu mai deșteaptă decât motanul și decât baba, ca să nu mai pomenesc și de mine! Nu-ți împuia capul cu prostii, copilă, și mulțumește bunului Dumnezeu de norocul pe care ți l-a dat. Nu ești mulțumită că stai în casă la căldură și că ai de la cine să înveți lucruri folositoare? Dar tu ești numai o moftangioaică și cu tine nu-i chip de stat de vorbă. Eu îți vreau binele, îți spun lucruri care poate nu-ți plac, dar să știi că numai prietenii adevărați vorbesc așa! Eu zic să înveți să faci ouă sau să torci și să scoți scântei.

- Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus rățușca.

- Atunci pleacă, a spus găina.

Și rățușca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, așa era de urâtă!

A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit și s-au uscat; vântul le smulgea și le împrăștia. Era frig. Norii atârnau grei și albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb și făcea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata rățușcă n-o ducea deloc bine.

Într-o seară, când tocmai asfințea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari și minunate. Rățușca nu mai văzuse niciodată păsări așa de frumoase. Erau albe ca zăpada și aveau niște gâturi lungi și mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puțin, apoi și-au întins aripile largi și mărețe și au plecat mai departe în țările calde cu lacuri albastre. S-au înălțat sus de tot și pe rățușca cea urâtă a cuprins-o o neliniște ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca titirezul, își tot lungea gâtul în sus către lebede și scotea niște țipete așa de ascuțite și de neobișnuite, încât se speria și ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase și fericite și când nu le-a mai zărit s-a dat cu capul la fund în apă și când s-a ridicat iar la fața apei parcă își ieșise din fire. Nu știa cum le cheamă pe păsări, nu știa încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să dorească o asemenea frumusețe? Biata rățușcă urâtă ar fi fost foarte mulțumită dacă măcar rațele ar fi primit-o printre ele și n-ar fi alungat-o.

Iarna era tot mai grea. Rățușca trebuia să înoate toată vremea încolo și încoace, ca să nu lase apa să înghețe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot mai îngustă; era ger și gheața pe lac trosnea. Rățușca trebuia să dea mereu din picioare ca să nu înghețe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mișca și a prins-o gheața.

Dimineața a trecut pe acolo un țăran și a văzut-o. Țăranul a dat cu piciorul în gheață și a sfărâmat-o, a luat rățușca și a dus-o acasă la nevastă-sa. Rățușca și-a revenit în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s-o bată și de frică a sărit drept în oala cu lapte și laptele a țâșnit în toate părțile. Femeia a dat un strigăt și a pocnit din palme și atunci rățușca s-a speriat și mai tare și a sărit în putineiul cu unt, pe urmă într-o căldare cu lapte și de acolo a zburat iar. Și avea o înfățișare!

Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau și ei s-o prindă, râzând și țipând. Noroc că s-a deschis ușa și rățușca a reușit să se furișeze afară și s-a așezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse.

Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat și prin câte a trecut rățușca în iarna aceea. Când s-a făcut iar cald și soare, ea stătea în păpurișul bălții. Cântau ciocârliile, venise iar primăvara.

Și deodată rățușca a văzut că poate să-și întindă larg aripile și că are în aripi o putere mai mare decât până atunci. Și-a luat deodată zborul și nici n-a știut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriți și tufe de liliac mirositor; creșteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieșiră trei lebede plutind domol pe luciul apei. Rățușca știa ce păsări sunt și deodată o cuprinse o mâhnire ciudată.

"Am să mă duc la păsările acelea frumoase și ele au să mă bată și au să mă omoare fiindcă sunt așa de urâtă și îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă ciupească rațele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijește orătăniile și decât să sufăr de frig și de foame toată iarna."

Și s-a ridicat și și-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi și s-au îndreptat spre ea.

- Omorâți-mă! a spus biata pasăre și și-a plecat capul pe luciul apei, așteptând moartea.

Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăși oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenușie și urâtă, era și ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naști printre rațe, numai să ieși dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea bucura acuma și mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea și au dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au venit câțiva copii. Au aruncat pe apă pâine și grăunțe. Deodată, cel mic a strigat:

- Uite că a mai venit una! Și ceilalți au chiuit de bucurie și au strigat și ei:

- Da, a mai venit una! Au bătut din palme și sărind într-un picior s-au dus repede să spuie tatii și mamei.

Apoi au venit iar și au aruncat pe apă pâine și cozonac și toți spuneau:

- Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă!

Și lebedele cele bătrâne se plecau în fața ei. Lebăda cea tânără s-a rușinat și și-a ascuns capul în aripi; nu știa ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o inimă bună nu-i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită și de batjocorită și acuma toți spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar și liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă și soarele strălucea călduț și domol. Și lebăda și-a întins aripile, și-a înălțat gâtul și a spus din toată inima:

- Pe vremea când eram o rățușcă urâtă nici în vis nu m-aș fi gândit la atâta fericire!
povesti pentru copii, povesti copii, povesti de citit pentru copii, povesti de citit de Hans Christian Andersen, povesti pentru copii Degetica