povesti de citit de mihai eminescu

Finul Lui Dumnezeu de

Vizualizari: 18443

Finul Lui Dumnezeu de

Poveste, poveste — da eu nu-s de pe când poveștile — eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ș'am găsit un sac de povești, și venind a casă l-am scăpat jos și s-o despicat sacul și de-atunci s-o împlut lumea de povești ș' am învățat și eu una și ț-o spun d-tale.
Era odat-un om ș-avea doi feciori. Acu femeea era 'ngreunată ș-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu și sf. Petrea. Și D-zeu i l-o botezat ș-o rămas băietul năzdrăvan.
Da la urma băietului a făcut o fată, ș-așa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în țarină. Ducând ea demâncat în țarină a zărit-o un smău și s-o pus pe-atâta s-o iee. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan ș-o zis așa fetei: că el a face o brazdă de plug până la demâncat și ea totdeuna pe brazdă să meargă la frații ei. Da finul lui D-zeu era năzdrăvan nu era, da smăul strașnic. El a și știut ce-o urzit Frate-său ș-o tras brazdă cu plugul pân' la casa lui. Fata s-a dus cu demâncat drept la curtea smeului. Așteaptă ei să vie — nu-i!
— Eh! mamă, mă duc să-mi caut sora că mi-a luat-o smăul — a zis finul lui D-zeu! Ș-o făcut el o boambă de fier la țigani în loc de călăuz și-o zvârlea și el mergea după dânsa.
A ajuns până la o fântână și la un copac. Acolo puindu-se el să se odihnească, aude zicând așa: Doamne, Doamne, de-ar veni mama c'acuși ne mănâncă balaurul!
— Oare cine să s-audă?
Se uită-n vârful copacului, vede doi pui de pajere.
— Copiilor, da unde-i balaurul cel care vă mănâncă?
— E - aici în fântână.
— Mult v-o mâncat pân' acum ?
— Ia, v-o douăzeci și patru.
— Ia las că vă scăp eu.
Se suie 'n vârful copacului lângă pui. Da balaurul întinde - un cap să iee un pui. Da el avea paloș și taie capul. Întinde și celălalt și-i taie ș' acela . Acu puii nu știa ce să-i facă de bucurie și zice așa:
— Câți frați am fost noi, pe toți ne-a mâncat, numai noi doi am rămas. Dac-a veni mama, măre, de bucurie are să te mănânce; vâră-te sub aripa mea.
S-o vârât sub aripa lui și nu s-a văzut. S-aude un vuiet mare; vine pajăra. Pajăra era mama vântului.
— Dragii mamei nu v-a mâncat!
— Finul lui D-zeu ne-a scăpat.
— Unde-i să-l mănânc de bucurie.
— Mă rog, mamă, dacă l-ăi mânca să-l faci înapoi.
— Da unde-i?
— Îi la răsărit.
Da ea a'nceput a vâjâi tare la răsărit. Da puii zic către finul lui D-zeu:
— Mama, are să-i treac' un foc de-a te mânca pân ce va ajunge la răsărit. Vine.
— Nu-i dragul mamei.
— Iacătă-li-i, mamă!
Da ea-l ia și-l înghite și când l-o făcut înapoi așa s-a făcut el de frumos, de s-o luminat locul unde era el.
— Ce să-ți fac pentru binele ce mi-ai făcut, că mi-ai scăpat copiii — a zis pajăra.
— Să-mi spui unde-i smăul cu soră-mea.
— Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
— Altmintrele nu-mi mulțumești.
— Să șuier să-mi vie ficiorul, vântul de la răsărit.
Ș-o șuerat ea odată ș-o venit un om — era statul lui de o palmă și barba lui era de un cot și călare pe-un iepure șchiop. Și-i zice pajăra:
Statu-palmă
Barbă cot
Călare pe-un iepure șchiop
Unde-i smăul ce-a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?
— Nici n-am auzit, nici n-am văzut. Dacă n-o fi știind frate-meu, vântul de la miază-zi. Când o suflat odată, o venit altul. Aista era mare de stat, cu buzele mari și n-avea ochi. Da când sufla, peste tot locul s-auzea.
— N-ai văzut, n-ai auzit pe smăul care a luat pe fată, pe sora lui finul lui D-zău?
— Nici n-am văzut, nici n-am auzit.
— Ce-i de făcut? zice Pajăra.
— Da n-o fi știind frații noștri cei de cruce?
— Da unde-s?
— Aciea-s departe. Trebuie să ne ducem loc mult. Na-ți un firicel din părul meu, na-ți și din barba mea și te pornește băiete la drum. Și să pui perii 'n trei și când la o vreme de nevoie să șuieri într-înșii, eu, noi ți-om veni într-ajutor și fă de-a-dreptul pe aici și-ai să dai de pădure și tot te du 'nainte .
Se ia el și se pornește, merge pân-în pădurea ceea ... când în mijlocul pădurii vede - o fumărie strașnic de mare încât se 'nnădușia , nu mai putea. S-apropie el acolo pin fum binișor și găsește pe mama smăului—își pârlea părul de pe picioare că era cald strașnic și nu mai putea.
— Bună ziua mătușă.
— Mulțămesc D-tale voinice, da — zice — und-te duci voinice?
— Caut curtea smeului, mătușă.
— I, flăcăule! Mult trebue să mergi pân ce-i ajunge și nu mai rămâi cu zile de te-i apropia.
— Mă rog, mătușă, să-mi spui unde-i drumul cela, că nu mi-i frică ... mă duc.
— Eu nu-l știu, dragul mătușii.
El, ducându-se așa prin pădure, aude - un glas de om zicând: Valeu, valeu, tare mi-i foame! El s-apropie. Oare ce să fie - acolo ? Vede un om șezând, grecește, jos:
— Da ce te vaiți, bade?
— De pe nouă lanuri grâu am strâns și tot pâne l-am făcut și l-am mâncat și tot mi-i foame.
— Hai cu mine.
— Hai.
Mergând el mai departe a auzit un glas de om zicând așa: tare mi-i sete.
— Bună vreme, omule. Pentru - ce ți-i sete, nu găsești apă să te saturi?
— Câte iezăre a fost în pădurea asta toate le-am băut și tot mi-i sete.
— Hai cu mine.
— Hai.
Mergând ei așa mai departe a intrat în altă pădure tustrei ș' aude sub tufe un foșnet. Cine era? Vântul de amiază cel cu buzele mari.
— Bună vreme, vântule, ce faci aici?
— Mă stăpânesc să-mi țin suflarea și să 'mpușc un țânțariu. Da să-l împușc să nu-i sparg pielea.
— Da unde-i țânțarul, că eu nu-l văd.
— Îi lângă soare.
— Lasă, hai cu mine.
— Ba nu. Eu mă duc după țânțar, duceți-vă voi înainte.
Merg ei mai departe și ajunge la palatul smăului. Smăul era la vânat și fata ședea 'n cerdac.
— Bună vremea, soro.
— Mi-o spus smeul că vii după mine. Da-ntoarce-te că te prăpădește.
— Nu mi-i frică.
— El acuș vine,-i la vânat.
Vine smeul.
— Bine-ai venit, finul lui D-zeu.
— Bine te-am găsit, câne de smău.
— Hai la luptă.
— Hai!
Ș-o luptat ei trei zile și trei nopți și nu-l putea dovedi și nu se da nici smăul, nici finul lui D-zeu.
El a aprins perii cei doi ș-o venit vântul de la răsărit și de la amiazi și când ș-o pus buzele'n trei drept în jumătate a despicat smăul când a suflat. O jumătate a murit că era c-un cap, da o jumătate nu, că era cu două—că era cu trei de toate. Și s-a rugat finul lui Dumnezeu strașnic la Statul-Palmă-barbă-cot .
— Nu-ți pot face nimic, că el s-o dus la-mpăratul țării iștia să spue ce i-ai făcut. De-acu Dac-ai pute luptă-te cu - acela .
Acu el s-a pornit cu soră-sa .
Când a ajuns aproape de palatul împăratului celuia nu era de chip să treacă, așa era de strașnic și mergând el p'înprejur a ajuns la o baltă. Pe balta ceea era trei băieți și se băteau de la o cușmă, de la un biciu și de la o sulă.
— Ce vă băteți, măi băieți?
— Aestea ne-o rămas de la tatăl nostru și nu ne putem împărți.
— Și la ce vă trebue vouă aiste?
— Când pui cușma 'n cap nu te vezi, când dai cu biciul te sui la curtea 'mpăratului , când îi zice: sulă - sulicică — te suie 'n dealul de steclă.
— Da' 'n dealul de steclă cine șade, ce căutați voi acolo?
— În dealul de steclă ține 'mpăratul pe fată.
— De ce o ține acolo?
— Ca să n-o iee smeii.
— Până când?
— Până s-a găsi un voinic ca să omoare smăul... Cel ce-a omorî smăul îi da fata 'mpăratul .
— Măi băieți, eu voi face bună dreptate, vârâți-va toți în iaz și eu v-oi svârli câte una, cine-a prinde mai iute aceluia să fie.
El, viclean, ia toate-n mână, vâră pe băieți în apă și pe urmă dă din bici și-l suie pe dealul unde ședea 'mpăratul , la curtea-mpărătească .
La curtea 'mpăratului era o mândreață, că nici nu se poate povesti. Împăratul ședea afară, — era bătrân și bea lulea.
— Bună vremea 'mpărate !
— Mulțămesc D-tale voinice! Tare om trebui să fii d-ta de vreme ce te-ai suit aici la mine.
— Așa 'mpărate , am venit să omor smeul, să-ți scăp fata.
— Smeul n-o venit încă la mine. Da s-aude c' aicia 'n vale 'ntr-un iaz, este noaptea și se cearcă de a se sui să iee fata din dealul cel de steclă.
— Rămâi sănătos, Împărate.
— Mergi sănătos, voinice.
— Mă duc după smeu. Dacă l-oi omorî îmi dai fata.
— Ți-oi da-o.
Ajunge el la iazul cel unde o găsit băieții. Pune cușma 'n cap, se face nevăzut și se pune sub o tufă de buruiene. Da el era frumos și puternic, da era sărac . Pe iazul cela era o covată cu fața-n jos. La miezul nopții aude el un vuet strașnic. Aceea era balta drăcească, venea dracii și da poronci noaptea. Vine dracul cel mai mare, se pune călare pe covată (Scaraoțchi). Ș-o șuerat strașnic ș-o venit draci șchiopi, chiori, ș' o 'nceput să 'ntrebe Scaraoțchi ce trebi au făcut ei?
— Eu am întărtat trei băieți, că doar s-or ucide unul dintr-înșii. Păcatul mare c-o venit finul lu' D-zeu și le-o luat.
— Da tu?
— Eu am întărtat pe vântul de la amiazi să rupă 'n jumătate pe smăul cu trei capete și două capete o scăpat, da jumătate-i mort.
— N-ați făcut nici o treabă, să vă 'nvăț eu ce să faceți. Lângă balta asta mai la vale, este o comoară de bani. Comoara unui moșneag și moșneagul are să moară iest-noapte. Duceți-vă și puneți mâna pe banii ceia să fie-a noștri.
— Da dacă ni i-a lua cineva cu putere dumnezeiască?
— Nime nu se poate apropia dac-om pune noi mâna pe dânsa.
— Nime, nime-n toată lumea nu se poate?
— Ba se poate, da iaca ce: dac-a veni finul lui D-zeu până ce nu-ți pune voi mâna pe bani și s-a întâmpla s'aducă apă de ceea care l-o botezat și ne-a stropi, ne frige, și el a lua banii.
Cela a auzit. Se scoală dimineața și se pornește să se duc' acasă. Lui îi sburda după bani. Ajunge el acasă.
— Mamă unde-i apa ceea ce m-o botezat pe mine?
A găsit mă-sa 'n biserică lângă sf. Pricestanie și ia el și se pornește iar înapoi. Ajungând acolo — dracii era la bani toți. Se duce și s-apropie, îi stropește. Dracii țipă și-i zic:
— Mă rog, finul lui D-zeu, ce vrei ți-om face, numai nu ne arde.
— Dacă mi-i aduce smeul cel scăpat, eu v-oi da drumul.
— Mă rog, iaca mă duc să-l aduc.
Ș-a luat un cârd de draci strașnic de mulți.
— Da viu poate nu ți l-om pute aduce.
— Mort nu vreau, viu să mi-l aduceți.
Și s-o apucat dracii s-o făcut un fedeleș de fier și s-o dus după smeu să-l puie 'n el. Când l-a adus așa era fedeleșul de greu, de numai dracii-l putea ridica.
— Pune-l aici.
Dă din bici și-l sue la - mpăratul cu fedeleș cu tot.
Îi Zice 'mpăratul :
— Ce ai aici?
— Aici-i toată puterea mea 'mpărate . . . arată-mi fata ori o destup. Împăratul de-odată s'o'ngrozit , da pe urmă (el, viclean) o aduce s-o vadă el. Da-mpăratul pe unde se suie pe dealul cel de steclă nu se știe, el avea o putere strașnică, neștiută. După ce-a adus-o, da el după ce-a văzut-o a nebunit, așa i-o picat de dragă. Da, să ierți d-ta, și el ei.
— Voinice ! te-i cununa cu fata mea, dar dacă mi-i spune cum dai drumul puterii d-tale.
Da el de dragă ce i-a picat fata ș-a pierdut mintea.
— Împărate, eu te-am amăgit, da aicea-i smăul. Împăratul strigă degrabă:
— Omoară-l voinice, că el acuși sparge fedeleșul, că eu l-am prins odată și l-a spart.
El de bucurie ca să-i dee fata, odată a 'nceput să ucidă smeul. Îi turna reșin' aprinsă pe la cep ș' o 'nceput așa de strașnic a țipa smeul de se cutremura palatu 'mpăratului . După ce-o murit smeul, a'nceput a eși un fum, așa de strașnic mirosea de greu, decât voinicul a picat ca mort. Da-mpăratul, bucuria lui, a luat ș-a pus pe voinic în fedeleș și i-a dat drumu de vale. Și el a luat fata ș-a suit-o 'n dealul cel de steclă. Da bietu voinic când a picat el mort i-a rămas sula 'n cerdacul împăratului. Acu, la ce vreme s-a fi trezit el în fedeleș ...
— I doamne!, viclean am fost, da mai viclean împăratul. Ce să fac eu? Începe el a se isbi ca să esă de acolo. Da câtă putere avea el nu putea ca să sparg' acela . Da el mai ave o bucățică din barba lui Statu-palmă-barba-cot. Aprinzând, începe a veni el cu iepurele cel șchiop pe fedeleș.
— Scapă-mă.
O 'nceput a bate iepurele ș-o spart fedeleșul. (Că toată puterea vântului de la răsărit e 'n iepure; iepurele de ce fuge așa tare?). Scăpând el, îi zice Statu-palmă așa:
— De-acu înc'o dată dacă mi-i chema, apoi pe urmă nu-ți mai fac, că de trei ori îi dată ca să-ți fac bine.
Acu el bate din bici ș' ajunge la-mpăratul . Da-mpăratul svârlise sula.
— Am venit, împărate, să-mi dai fata.
Se face că nu știe, că l-a dat cu fedeleșu 'n jos.
— Eu ți-oi da fata, dacă te-i duce la dealul cel cu flori și mi-i aduce o floare din mijlocul grădinii celeia, eu ți-oi da fata
Se ia el și se pornește, ș-o mers el cale de-un an. Cine era 'n grădină acolo? Era Statu-palmă.
— Ei voinice, tocmai ș-aci ai venit după mine?
— Am venit, mi-ai zis că mi-i mai face un bine. Să-mi dai floarea din mijlocul grădinii iștia.
El i-o dă. Așa era de mândră, așa amirosa de frumos floarea - acea de te - adormea . Ajungând la-mpăratul , i-o dă.
— Dacă mi-i mai face ceva eu ți-oi da fata. Eu oi frige (câte tamazlâcuri de vite avea - mpăratul ) și dacă le-i mânca într-o noapte, eu ți-oi da fata.
O făcut așa după porunca 'mpăratului și el a zis celui ce nu se mai sătura ș-o mâncat tot într-o noapte. El numa atunci s-a săturat, da pân-în ziuă a și crăpat. Da el a mâncat așa cu lăcomie, încât și păreții hambarului i-o ros. Și s-o minunat Împăratul de-atâta putere.
— Dacă mi-i be câte fântâne (se află la Curte) de apă, eu ți-oi da fata. El chiamă pe istlalt frate de cruce, care nu se mai sătura de apă, ș-o băut, da o fântână n-o putut-o găta ș-a și crăpat ș' acela .
Lângă curtea 'mpăratului era strașnică pădure.
— Dacă tu-i sufla odată-n codrul meu și s-or strânge toți țânțarii la ușa palatului, eu ți-oi da fata.
El a aprins părul vântului de la amiază-zi. Când s-o dus vântul de la amiază-zi și când ș-o pus buzele 'n patru ș-o suflat, era să 'nghită pe-mpăratul. Așa era de mulți ș-așa bâzâia ei de tare, parcă era 'ntre calici la Ismail.
— Mare putere ai. Zi țânțarilor să se ducă de aici.
— Nu zic, pân ce nu mi-i da fata.
Împăratul l-o luat cu blândeță și l-o amăgit. Ș-o zis vântului ș-o suflat și s-o dus țânțarii de la ușă.
— Dacă te-i sui s-o iei din dealul de steclă îți dau fata.
— O sul' am fost uitat eu aici.
— Eu n-am văzut-o.
A stat el trei zile și trei nopți ș-a gândit ce-i de făcut și i-a venit așa un gând:
să mai cheme pe vântul de la amiază. Vântul de la amiază i-a zis așa:
— Înc-un bine am să-ți fac. Am să mă pun în cerdacul împăratului și să 'ncep a sufla. Puindu-se el, suflă și se clătină palatul cât de cât să pice.
— Împărate, dacă mi-i da fata vântu-a sta.
— Palatul las' să pice, da eu fata nu ți-oi da-o.
Da' el zice vântului:
— Pune-te 'n dreptul ușii și 'ncepe a sufla în casă cu câtă putere ai.
El ș-o pus buzele 'n cinci și când a 'nceput a sufla, împăratul săria din părete 'n părete.
— Împărate, dă-mi fata că vântu a sta.
— Sui în dealul de steclă ș-o ia.
— Dă-mi sula 'mpărate .
— Sula am svârlit-o în mijlocul iazului lângă covată... acolo unde era dracii.
El era lipit pământului, că vântul nu era să-i facă nimică — cela gătise de făcut, ceia crăpase.
Așa mergând el la iazul cela, era strașnic palat făcut de draci, unde țineau banii;
și pe apă mergea o casă făcută strașnic de mândră și-n casa ceea s-auzea un bocet. S-o luat ș' a 'nceput cu luntricica a merge ș-a ajuns la casa aceea. Casa ceea, când a intrat, era un fecior de-mpărat prins de draci și-l muncia acolo 'n toate zilele.
— Ce faci aici, bade?
— Iaca m-o prins dracii, c-am luat bani și eu nu pot scăpa de-aici . Eu am o împărăție strașnic de mândră, hai să fim noi frați de cruce.
— Hai!
— Frați de cruce om fi, dar fugi că vin dracii, s-apropie miezul nopții. El tot mai avea apă de la botez. Așteaptă la miezul nopții, vin dracii și el începe a-i stropi.
— Mă rog, finul lui D-zeu, ce-i cere ți-om da, numa lasă-ne.
— Sula din mijlocul iazului. Se duce ș' aduce dracul sula.
— Acu du-ne până pe deal pe - amândoi ș-apoi nu voi stropi. Ei, de frică i-a dus. El a zis:
— Sulă, sulicică, sue-ne 'n dealul de steclă.
Când l-o suit acolo, atâta de multă jelanie ce-a avut ea după dânsul, c' avea o cadă de lacrămi.
Atunci Împăratul n-a mai avut ce face și i-a dat-o. A făcut o nuntă strașnică și pe urmă s-a dus, a adus pe soră-sa de la casa smăului ș-a luat-o fratele lui ist de cruce...
povesti pentru copii, povesti copii, povesti de citit pentru copii, povesti de citit de , povesti pentru copii Finul Lui Dumnezeu