povesti de citit de mihai eminescu

Fat Frumos Din Lacrima de Mihai Eminescu

In vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât germenii viitorului, pe când Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamântului - in vremea veche traia un imparat intunecat si gânditor ca miazanoaptea si avea o imparateasa tânara si zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.
Trecura cincizeci de ani de când imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de sânge. Cincizeci de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatrânit, slabit de lupte si suferinte - imparat ce-n viata lui nu râsese niciodata, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrâne si glumete ale ostasilor inalbiti in batalii si nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de lânga imparateasa tânara - pat aurit, insa pustiu si binecuvântat - trist mergea la razboi cu inima neimblânzita si imparateasa sa, ramasa singura, plângea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe sânii ei albi si rotunzi, si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.
Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegânde, icoana imbracata in argint a Maicei durerilor. Induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adâncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata.Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. Si-i puse mama numele Fat-Frumos din lacrima.
Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna cât altii intr-un an.
Când era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic, si buzduganul se rupse in doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu, il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii; cazând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca sa se bata el singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tatal sau. Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mândra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gâturile fetelor de-mparati, isi puse-n brâul verde un fluier de doine si altul de hore, si, când era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.
Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-si ridicau valurile mai sus, ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adâncul, ca sa-si azvârle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata cânta ca dânsul când vor sopti vailor si florilor.
Râurile se cioraiau mai in jos de brâiele melancolicelor stânce, invatau de la pastorul imaparat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amutiti pe crestetele seci si sure a stâncelor inalte, invatau de la el tipatul cel plâns al jelei.
Stateau toate uimite pe când trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, razimati c-un cot de-o stânca si c-o mâna pe bâta, incoltea un dor mai adânc, mai intunecos, mai mare - dorul voiniciei.
Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cântecul dorul inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana.
Când era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, cazând, se izbi de o poarta de arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfarâmata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. In fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de smarald, inconjurat de un crâng de arbori verzi si stufosi, se ridica un mândru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba - atât de lucie, incât in ziduri rasfrângea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea undele limpezi ale lacului lânga poarta; si-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cântece mândre si senine. Fat-Frumos se sui in luntre si, vâslind, ajunse pâna la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare ardea câte o stea de foc. Patrunse in sala. Sala era inalta, sustinuta de stâlpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mândra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din câte-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur batut cu diamante si cu haine stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mândru era Fat-Frumos.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da' de vazut nu te-am vazut.
- Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.
- Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci intotdeauna m-am luptat in lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa imple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe cât om fi si-om trai.Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura, si se sfatuira.
Zise imparatul lui Fat-Frumos:
- De cine-n lume te temi tu mai mult?
- De nimen-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
- Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor,o baba batrâna si urâta, care imbla prin imparatia mea de mâna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamântului se usuca, satele se risipesc, târgurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca imparatia, am fost silit sa stau la invoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea copil din copiii supusilor mei. Si azi vine ca sa-si ieie birul.
Când suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorâra; caci pe miazanoapte calare, cu aripi vântoase, cu fata zbârcita ca o stânca buhava si scobita de pâraie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hau cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori.
Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trânti cu toata puterea intr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de stânca, pe care-o lega din toate partile cu sapte lanturi de fier. Inauntru baba suiera si se smulgea ca vântul inchis, dar nu-i folosea nimica.
Veni iar la ospat; când prin boltile ferestrelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputând sa iasa, trecea peste ape cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. Si fugea mereu, o stânca de piatra indracita, rupându-si cale prin paduri, brazdând pamântul cu dâra lunga, pâna ce se facu nevazuta in departarea noptii.
Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, luându-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dâra trasa de piua, pâna ce ajunse lâng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii in mijlocul unei gradini cu flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cântec nesfârsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Lânga prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe când o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lâna ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna, decât a fir de tort.La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, cât e de mult de când te-am visat... Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descântece, batuta-n fericire; s-o porti... sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele, o viata plina de desmierdari.
Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din mâna si furca cazu alaturi de ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, mâinile ei spânzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mâna ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i sopti:
- Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea?
- A Mamei-padurilor, raspunse ea suspinând; ma vei iubi tu acuma, când stii a cui sunt? Ea inconjura cu amândoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, in ochii lui.
- Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.
- Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as inebuni ori as muri si eu.
- N-aibi frica, zise el zâmbind si desfacându-se din bratele ei. Unde-i muma-ta?
- De când a venit, se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o inchid.
- Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i.
- Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce inca! Sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butiile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. Sa le mutam una in locul alteia. Mamam, când se lupta cu vrajmasii ei, striga când oboseste: "Stai, sa mai bem câte-oleaca de apa!" Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine.
Precum au zis, asa au si facut.
El se rapezi dupa casa.
- Ce faci, baba? striga el.
Baba, de venin, se smulse o data din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pâna-n nori.
- A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, facându-se iar scurta, ia, acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!
- Hai!, zise Fat-Frumos.
Baba-l apuca de mijloc, se lungi rapezindu-se cu el pâna-n nori, apoi il izbi de pamânt si-l baga in tarâna pân-in glezne.
Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamânt pâna in genunchi.
- Stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita.
Statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite.
C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n pamânt pâna-n gât. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri, vântul incepu a geme si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul cânta adânc, ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu mâinile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu moarta de groaza pe pieptul lui, si mâinile ei reci se ascunsera in sânul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe sânul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi si uimite - ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul in sânul lui si parea ca adormise. Ajuns lânga gradina imparatului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fân cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib.
Soarele, iesind din rasarit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara alba, mâinile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fân, ochii mari, inchisi si adânciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-Frumos presura câteva flori albastre, apoi sezu alaturi de ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede - o mare, soarele - o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta fericita ei rasuflare, calda si umeda. Incet, se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzându-se somnoroasa, zise incet si zâmbind:
- Tu aici esti?
- Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrimând de fericire.
Cum sedea el lânga ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul.
- Hai, scoala, zise el desmierdând-o, e ziua-n amiaza-mare.
Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul, ea-i inconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de marmura al imparatului.
El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul zâmbi, apoi il lua de mâna pe Fat-Frumos, ca si când ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit la luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripele ca pe niste pânze de argint si cu capul cufundat in apa sfâsia fata senina a lacului.
- Plângi, imparate? zise Fat-Frumos. De ce?
- Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, oricât de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult.
- Ce, imparate?
- Vezi tu lebada cea indragita de unde? Tânar fiind, as trebui sa fiu indragit de viata si, cu toate astea, de câte ori am vrut sa-mi fac sama... Iubesc o fata frumoasa, cu ochii gânditori, dulce ca visele marii - fata Genarului, om mândru si salbatic ce isi petrece viata vânând prin paduri batrâne. O, cât de aspru este el, cât e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. Incearca-te tu!
Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa decât mireasa.
- Imparate pre luminate, din câte noroace-ai avut, unul a fost mai mare decât toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc sa rapesc pe fata Genarului.
Si-si lua cai ageri, cai cu suflt de vânt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui - Ileana o chema - ii zise incet la ureche, sarutându-l cu dulce:
- Nu uita, Fat-Frumos, ca pe cât vei fi tu de departe, eu oi tot plânge.
El se uita cu mila la ea, o mângâie, dar apoi, desfacându-se din imbratosarile ei, se avânta pe seaua calului si pleca in lume.
Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si când rasarea dintre stânci batrâne luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din când in când câte-o streanta uriasa atârnata de cer, ce incunjura cu poalele ei vârful vreunui munte - o noapte sfârticata, un castel numai pietre si ziduri sparte.
Când se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marei incet si melodios, pâna unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele marii. In capatul sirului de munti, drept deasupra marii, se oglindea in fundul ei o mareata stânca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschizând portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea imparatului ce ma iubeste.
In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care când urla dintr-un cap se auzea cale de-o zi, iar când urla din câte sapte, s-auzea cale de sapte zile.
Genarul, pierdut in salbatecele sale vânatori, se departase cale de-o zi.
Fat-Frumos lua fata in brate si punând-o pe cal, zburau amândoi prin pustiul lungului marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului.
Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
- Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. Ti s-a urât cu binele?
- Nu mi s-a urât mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.
- Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?
- Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge.
Genarul incalica si zbura ca spaima cea batrâna in urma fugitilor. In curând ii ajunse. Sa se bata cu el, Fat-Frumos nu putea, pentru ca puterea lui nu era in duhurile intunericului.
- Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine minte!
Si, luându-si fata cu el, pieri in vânt, ca si când nu fusese.
Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata iar singura, insa mai palida si mai plânsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vânatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.
Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adâncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate acestea nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga calului, de rupea pamântul.
Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvârli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.
Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el decât o mâna de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lânga el arbori inalti, verzi, stufosi raspândeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. ar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu, unde pâna-atunci nu calcase picior de om?
Dar pe vremea aceea Domnul imbla inca pe pamânt. Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea decât umbra celui luminat. Erau Domnul si sf. Petrea. Picioarele lor infierbântate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele pârâu ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfâsiau valurile pâna la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata... Apoi sezura amândoi in umbra - Domnul cugetând la tatal sau din cer, si sf. Petrea ascultând pe cugete doina izvorului plângator. Când se sculara spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce a fost mai inainte!". "Amin!" zise Domnul, ridicând mâna, dupa care apoi se departara inspre mare, fara a mai privi inapoi.
Ca prin farmec peri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca dintr-un somn lung, se uita imprejur...
Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, ce stralucea in intunericul serei ca o uriasa umbra. El intra in casa... fata Genarului plângea. Dar când il vazu, fata ei se-nsenina cum se-nsenina o unde de o raza. El ii povesti cum inviese; atunci ea ii zise: "De rapit, nu ma poti rapi pâna ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pâna atunci insa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare. El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereastra si cânta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei.
Atunci intra si Genarul.
- Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el.
- Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea râzând.
Se pusera la cina.
- Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vânat?
- La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntând sprâncenele.
- Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu decât numai ia-asa, ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.
- Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul.
Departe de-aicea, lânga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e decât de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mânz, iar de nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi, ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, incât cel ce-a pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau decât unul de rând... Esti multamita, fata mea?
- Multamita, raspunse ea zâmbind.
Totodata, insa, Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata se uita in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea printre frunzele ei ca o stea rosie printre incretiturile unui nor.
A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vânatoare.
Fata saruta murmurând floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei.
- Ei, stii ceva? o intreba el.
- Nu stiu nimica, zise ea trista si punând dosul palmei pe fruntea ei, am uitat totul.
- Insa eu am auzit tot, zise el. Ramâi cu bine, fata mea; in curând ne vom vedea iar.
El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri.
In arsita cea dogoritoare a zilei... vazu aproape de padure un tântar zvârcolindu-se in nisipul fierbinte.
- Fat-Frumos, zise tântarul, ia-ma de ma du pâna-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul tântarilor.
Fat-Frumos il duse pâna in padurea prin care era sa treaca.
Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac atât de ars de soare, incât nu mai avea nici putere sa se intoarca inapoi...
- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul racilor.
Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea.
Când, inspre sara, ajunse la un bordei urât si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n vârf câte un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vânt si zicea: cap! cap! cap! cap!
Pe prispa o baba batrâna si zbârcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap.
- Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculându-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate?
- Da.
- Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut... Fata hai! ia da tu flacaului demâncatul ce i-am facut eu si porneste-l.
Alaturi cu bordeiul era sub pamânt o pivnita. El intra in ea, si acolo vazu sapte iepe negre stralucite - sapte nopti, care de când erau nu zarise inca lumina soarelui. Ele nechezau si bateau din picioare.
Nemâncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecând pe una din iepe, mâna pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar incet, incet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe când mijea de ziua. Când colo, iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, când vede iesind din padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tântari si un glas subtire-i zise:
- Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.
Când se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.
- Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos.
- Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte multumita. Apoi intrând in grajd, incepu sa bata caii, tipând: Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa n u va mai gaseasca, uciga-l crucea si manânce-l moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si adormi pâna ce mijea de ziua. Desperat, era sa ieie lumea-n cap, când deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o gramada de raci.
- Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.
Era imparatul racilor.
El mâna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta.
Insa in cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise incet strângându-l de mâna:
- Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai manânci din bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa... Ti-oi face eu altfel de bucate.
Fata, intr-ascuns, ii facu merinde, si-nspre sara, când era sa plece cu caii, isi simti ca prin minune capul treaz.
Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mâna caii in grajd, ii incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului in cenusa mai licurea câtiva carbuni. Baba sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gândi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.
-Uite, ti-a murit baba.
- As! asta sa moara!? raspunse ea suspinând. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea... un somn amortit ii cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la câte raspinteni sta, cine stie pe câte cai a vrajilor umbla... Pâna ce cânta cocosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, mâine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le pregateste baba.
Ea scoase din fundul unei lazi hârbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.
A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa plece cu Dumnezeu. Pe când prânzeau, baba iesi pâna in grajd, scoase inimile din câtesisapte cai spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat- Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babii se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi era de un negru stralucit, tretinul cel cu inimele sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi.
- Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratând la calul cel slab.
- Da' cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?! zise baba cea vicleana. Cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare-ar fi, ti-l dau.
- Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinând la vorba lui.
Baba scrâsni din dinti ca apucata, dar apoi isi strânse moara cea hârbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.
- Hai, ia-ti-l! zise-n sfârsit.
El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gând, ca o vijelie printre volburele de nasip ce se ridicau in urma-i.
Intr-o padure il astepta fata fugarita. El o urca pe cal dupa dânsul si fugea mereu.
Noaptea inundase pamântul cu aerul ei cel negru si racoare.
- Ma arde-n spate! zise fata.
Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde se vedeau nemiscati doi ochi de jeratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.
- Arunca peria, zise fata.
Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamând de lupi.
- Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor visuri turburi si seci.
Fat-Frumos zbura... zbura necontenit.
- Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si când s-ar fi silit mult ca sa nu spuie inca.
Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau decât ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.
- Arunca cutea, zise fata.
Fat-Frumos o arunca.
Si deodata se ridica din pamânt un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingând norii.
Fat-Frumos vâjâia prin aer asa de iute, incât i se parea ca nu fuge, ci cade din inaltul cerului intr-un adânc nevazut.
- Ma arde, zise fata.
Baba gaurise stânca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.
- Arunca naframa, zise fata.
Fat-Frumos o asculta.
Si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adânc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.
Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri - pierduta in naltul cerului - plutea incet, incet prin albastrul tariei Miazanoaptea batrâna, cu aripile de arama.
Când baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamânt si croncani jalnic de douasprezece ori.
Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in adâncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osândit al babei.
- Am scapat, zise fata.
- Am scapat, zise calul cu sapte inimi. Stapâne, adaogi calul, tu ai izbit Miazanoaptea, de a cazut la pamânt cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nasipul. Scheletele inmormântate de volburele nasipului arzator al pustiilor au sa scoale spre a se sui in luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor moarte v-ar pute omorâ. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pân-atuncea m-oi intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a tâtelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.
Fat-Frumos il asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nasipul fierbinte.
Dar ciudat... ochii fetei se-afundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facu vânata, mâna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.
- Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.
- Nimic, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca in nasip, tremurând ca apucata.
Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea,-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se inrosise ca focul, si prin ele parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamânt, pâna ce parea ca o cetate sfânta si argintie, spânzurata din cer, ce tremura stralucita... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamânt un drum imparatesc, acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze.
Iara din intinsele pustii se rascoleau din nasip schelete inalte... cu capete seci de oase... invalite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, incât prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi... si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet... in lungi siruri... dungi miscatoare de umbre argintii... si urcau drumul lunei, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a caror feresti se auzea o muzica lunateca... o muzica de vis.
Atunci i se paru ca si fata de lânga el se ridica incet... ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramâneau decât oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. Se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamânt, momita de vrajile babei.
Apoi pelita ochilor lui se inverzi.. se innegri si nu mai vazu nimica.
Când deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid necheza calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntâia oara.
Fat-Frumos se avânta pe el, si-n rastimpul câtorva gânduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului.
De asta data, Genarul vâna departe cale de sapte zile.
El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gâtul cu bratele ei si-si ascunse capul in sânul lui, pe când poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nasipul pustiei. Mergeau asa de iute, incât i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc. Si numai incet se auzea motanul mieunând din câte sapte capetele.
Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul nechezând.
- Ce e? il intreba.
- Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan.
- Pute-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorâse pe Fat-Frumos.
- Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe când eu n-am decât doua.
Genarul isi infipse adânc pintenii in coastele calului, care fugea scuturându-se... ca o vijelie. Când il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau:
- Spune fratâni-tau sa-si arunce stapânul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.
Calul Genarului ii necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar frate-sau i-o spuse lui Fat-Frumos.
- Zi fratini-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapânul in nori, si l-oi hrani cu jaratec si l-oi adapa cu para de foc.
Calul lui Fat-Frumos necheza asta fratini-sau, si acesta azvârli pe Genarul pâna in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat in imparatia cerului.
Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatâne-sau. O zi inca, si ajunsera in mândra cetate a imparatului.
Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, când se imprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurând la faima venirii lui, cum vuieste un lan de grâu la suflarea unui vânt.
Dar ce facuse in vremea aceea Ileana imparateasa?
Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si acolo, culcându-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, plânse intr-o scalda de aur, asezata lânga ea, lacrimi curate ca diamantul.
In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o coloare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor - florile durerii.
Ochii imparatesei Ileana, orbiti de plâns, nu mai vedeau nimica, decât i se parea numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe sânul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturele ei, ar fi gândit ca-i o inmarmurita zâna a undelor, culcata pe un mormânt de prund.Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mâna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi se-nalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacramioare, pe care apoi, asternându-le lânga baia de aur, facu un pat de flori.
Atunci intra Fat-Frumos.
Ea s-arunca la gâtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu decât sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mâna si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adânc al ceurului. In aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca lânga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea...
A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii când se sfinteste un sfânt, si roiuri de unde rasarind din inima pamântului le-a spus cum cânta ursitorile când urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adânci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii când ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea zâmbi când se visa atât de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, brâu de margaritare, manta alba ca ninsoarea.
Si se facu nunta mândra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamântului.
S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.

Vizualizari: 50530
povesti pentru copii, povesti copii, povesti de citit pentru copii, povesti de citit de Mihai Eminescu, povesti pentru copii Fat Frumos Din Lacrima