Dumbrava roşie de Vasile Alecsandri

Vizualizari: 3943

Dumbrava roşie de Vasile Alecsandri


I - VISUL LUI ALBERT

Albert, craiul Lehiei, făcut-a un vis mare,
Un vis de năvălire, de-nvingeri glorioase!
El se văzu puternic, pe-un armăsar călare,
Înfiorând cu spada-i popoare numeroase.
Din Miazăzi fierbinte în recea Miazănoapte,
Din Răsăritul mândru l-Apusul lucitor
El auzi prin visu-i mii, mii de mii de şoapte
Crescând în zgomot falnic, gigantic, imnător,
Un uragan de glasuri ce clocotea prin lume,
Purtând, nălţând ca fală un nume... al său nume!
Albert, craiul Lehiei, trufaş, semeţ, uşor,
Ademenit, se crede stăpân pe viitor
Ş-aruncă ochi de pradă pe ţările vecine:
Care din ele, zice, mi-ar cuveni mai bine?
El stă puţin pe gânduri, apoi cu mare glas:
Moldova este pragul întâiului meu pas!
În ţara acea mică, neîncetat lovită
De duşmani fără număr şi-n veci nebiruită,
În care toţi bărbaţii sunt zmei ce s-au luptat
Cu leahul, cu maghiarul, cu turcul încruntat,
Şi unde pe sub iarbă câmpiile frumoase
Ascund troiene albe de-a duşmanilor oase,
Un domn viteaz, un Ştefan, adună de mulţi ani
O glorie ce-i demnă de-ai lumii suverani.
Voi merge la Moldova, la Ştefan drept voi merge,
Şi luciul de pe frunte-i cu spada mea voi şterge,
Iar lumea îngrozită, privind spre răsărit,
Vedea-va-n loc de soare al meu chip strălucit!
A zis, şi-n nerăbdare-i pe lângă el în grabă
Adună-a lui armată deprinsă la omor,
Urdie numeroasă de fiare ce se-ntreabă:
Spre care orizonturi sălta-vom noi în zbor?
În care parte-i hoitul promis l-a noastre gheare
Să-l rupem într-o clipă, să-l roadem, înghiţim?
În care ţări: teutone, române sau maghiare
Vrea Albert, craiul nostru, pustiul să-l lăţim?
Aşa zicea cu fală a lui Albert oştime,
În cete adunată pe câmpul din Dombrova,
Când, prin văzduh, deodată, o gură din mulţime
Rosti cu glas de taur sălbatic: La Moldova!
Ura! strigă lehimea, întocmai ca un tunet,
Şi văi şi munţi şi codri răspunseră-n răsunet
Ura!... şi-n dor de sânge armata crunt aprinsă
Ca un şuvoi de toamnă pe drumuri se întinse,
Cu tunuri largi şi grele, cu flinte lungi, cu spade
Ce viu luceau la şolduri şi-n teacă zângăneau,
Cu armăsari zburdalnici ce vesel nechezeau,
Mergând toţi, cai şi oameni, să calce şi să prade.
În fruntea lor magnaţii mândri, bătrâni şi tineri:
Toporski veteranul ce poartă barbă albă
Înconjurat de neamuri: feciori, nepoţi şi gineri,
Formându-i o vitează şi glorioasă salbă.
Drodeck, zis Falcă-Tare, ce-n gândul lui se jură
Atâţi români să darme câţi are dinţi în gură.
Zciusko neîmpăcatul, cu braţe lungi şi tari,
Care-n Bugeac ucis-a trei sute de tătari.
Biela cel nalt, subţire ca trestia de baltă,
Ce-n lupte sângeroase ca dânsa se mlădie,
Cu sabia-i turcească tăind în carne vie,
Pe când fugaru-i sprinten nechează, muşcă, saltă.
Gorow şi Zablotowski, amici juraţi pe moarte
Să-mpartă soarta bună, să-nvingă rele soarte,
Şi care în trei rânduri scăpat-au din robie,
Prin degetele morţii trecând cu vitejie.
Ei zbor pe doi cai gemeni, râzând în hohot mare
Cu alţi ca dânşii tineri, baroni, comţi palatini;
Glence din Pocuţia, Zbaloş Litfan ce are
Un cârd pletos de zimbri în codri de arini.
Gavril de Moraviţa, fraţii Grotov, Huminski,
Mardela Veneticul, Tecelski şi Pruhninski,
Iarmeric Mazovitul şi Kozjatic Ucranul,
Ce creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul.
Ei merg, bătând din pinteni!... Zburdalnica lor ceată
Străluce de departe în haine poleite:
Dulămi cu flori de aur la piept împodobite
Şi-ncinse cu paftale de piatră nestemată,
Ciapce purtând un vultur şi pene la mijloc,
Încălţăminte roşii de piele de Maroc,
Şi frâie ţintuite, şi argintate şele,
Şi armorii cusute pe colţuri de harşele.
Ei merg jucându-şi caii, şi veseli între ei
Vorbind de cai, de lupte, de-amor şi de femei,
Tot ce-i mai scump în lume şi dă un farmec vieţii
Pe timpul mult ferice şi viu al tinereţii.
Ei merg precum ar merge la simplă vânătoare,
Glumind în nepăsare de moartea ce-au să-nfrunte,
Urmaţi de steaguri multe, urmând în foc de soare
Pe hatmani, capi de oaste, cu Albert craiu-n frunte...
Şi astfel în Moldova ei dau cu toţi navală!
Dar când trecu hotarul, al regelui cal tare
Se poticni... O buhnă ţipă în ziua mare,
Şi moartea-şi găsi coasa în acea zi fatală!

II - ŢARA ÎN PICIOARE

Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite,
Ce freamăt de suspinuri, de glasuri năduşite
S-aud în sânul nopţii prin neagra-ntunecime
Şi către munţi se-ndreaptă l-a codrilor desime?
Din când în când sub nouri, trecând ca o săgeată,
Clipeşte o lumină şi ca prin vis arată
Bătrâni cu fruntea goală plecată spre pământ,
Femei cu prunci în braţe şi pletele în vânt,
Copile spăimântate mânând turme de oi
Şi flăcăuaşi în fugă mânând cârduri de boi.
Pe jos, pe cai, în grabă toţi părăsindu-şi satul,
Fugând cu vaiet, lacrimi, căci i-a ajuns păcatul,
Se duc pribegi şi palizi, în sân de mănăstiri.
Dar unde sunt bărbaţii, voinicii, junii, tarii,
Să-şi apere părinţii, nevestele şi pruncii?
Când suflă grea furtună pe ramurile luncii
Ş-o zguduie, ş-o darmă, ah! unde sunt stejarii?
Stejarii sunt la locul lor, faţă cu furtuna!

Acum de zece zile şi zece nopţi totuna,
Din munţi şi pân la Nistru, pe culme şi pe dealuri,
Lungi buciume răsună, dând tainice semnaluri;
Şi călăraşi din fugă prin sate, prin oraşe
Crainesc: Săriţi cu toţii pe litfele trufaşe!
Viteazul Ştefan-vodă vă cheamă-n vitejie.
Cine-i mişel să fugă, cine-i român să vie!
Toţi au răspuns: "Trăiască Moldova! şi s-au dus.

Pe loc tot omul verde ce poartă capul sus
Şi-a sărutat odorii, şi-a ascuţit toporul,
Şi-a prins din câmp fugarul ce-i sprinten ca o ciută,
Apoi, făcându-şi cruce, zicând un: Doamne-ajută!,
Ca şoimul de la cuibu-i voios şi-a luat zborul.

Astfel din ţara-ntreagă plec cete înmiite
Cu arce, barde, coase şi ghioage ţintuite,
Purtând căciuli de oaie, mintene-n flori cusute
Şi barbe neatinse, al bărbăţiei semn.
Ei merg de-a drept prin codri, pe lungi cărări pierdute
Călări pe şele goale, cu scările de lemn,
Şi trec în zbor prin arbori ca demoni de urgie,
Şi umbra scânteiază de-a ochilor mânie.
Tot astfel şi boierii, stăpânii de moşii.
Înconjuraţi de gloate, din casele lor pleacă,
Privind cu mulţumire zburdalnicii lor fii
Cum ştiu să-şi poarte caii şi-n fugă să se-ntreacă.
Soţii, surori şi mame suspină-n urma lor;
Dar ei alerg ferice la câmpul de omor.

Coman de la Comana, un uriaş de munte
Ce intră prin bârloage şi prinde urşii vii,
Aduce după dânsul mulţi vânători de frunte,
Născuţi pe plaiuri nalte, trăiţi în vijelii.
Balaur de la Galu, Ciolpan din Pipirig
Râd şi de frigul morţii cum râd de-al iernii frig;
Şi mulţi cobor din munte ca lava din vulcan,
De soiul lui Balaur, de soiul lui Ciolpan.
Velcea, bastard lui Şarpe, ca şarpele pe apă
Alunecă prin duşmani şi mult cumplit îi muşcă.
În luptă, când i-e sete, cu sânge se adapă,
Şi drept potir el are o ţevie de puşcă.
El vine din Hârtoape cu Purice-Movilă
Şi cu Roman-Pribeagul, ce nu mai ştiu de milă.
Scheianul şi Mircescul, vecini de pe Siret,
Învingători de unguri, s-au prins cu jurământ
Nici chiar sub braţul morţii să nu dea îndărăt
Pân n-or intra cu leahul pe-al leahului pământ,
Şi Zimbrul de la Scheie şi Zimbrul din Mirceşti
Se duc să ia în coarne pe vulturii leşeşti.
Bătrânul Matei Cârjă are-mprejurul lui
Cinci sute de năprasnici ce vin dinspre Vaslui,
Toţi racoveni!... Iar Cârjă, om înţelept şi harnic,
E-n floare când se simte călare pe Şargan.
Glumeţ, îi place-a zice lui Negrea, viteaz darnic:
Am să mă fac, nepoate, din Cârjă buzdugan!
Negrea, zâmbind, răspunde: Ai cârja bătrâneţii
La sfaturi, iar în luptă ai braţul tinereţii.
Şi, ajungând cu toţii la Racova devale,
O cruce luminoasă le se-arăta în cale.

Aşa, cu mic, cu mare, apărătorii ţării,
Ieşiţi ca frunza-n codri la vântul primăverii,
Din văi adânci se urcă, din piscuri se cobor,

Trec râpile în salturi, trec râurile-not
Ş-aleargă-n neodihnă, voinicii, cât ce pot
La glasul ţării scumpe ce-i cheamă-n ajutor.
Merg unii cu grăbire spre codrii Bucovinei,
Ş-acolo se adună la strâmtele potici,
Pândind, ca vânătorii, mişcările jivinei,
Şi tot rugând: Dă, Doamne, să treacă pe aici!
Merg alţii la Suceava să facă pe Albert
A pierde oaste multă şi mult timp în deşert;
Iar alţii la Cotnarul iubit şi podgoriu,
Pe unde stau cu oastea Bogdan, domnescul fiu,
Tăutu cu mintea coaptă, Costea cu ochi semeţ,
Şi Trotuşan şi Boldur, cu suflet îndrăzneţ,
Şi unde Ştefan-vodă înfipt-a steagul său,
Strigând la cer: Ajută-mi, o! sfinte Dumnezeu!

III - TABĂRA LEŞEASCĂ

Pe-o culme prelungită ard mii şi mii de focuri
Ca stele semănate în numeroase locuri.
Se pare că tot cerul căzut e pe pământ
Şi c-au rămas în urmă-i un haos, un mormânt,
Atâta întristare şi-atâta-ntunecime
Împrăştie pe boltă a norilor desime.

Un zgomot lung se-nalţă din culmea luminată,
Unindu-se în aer cu tunete cereşti.
E zgomotul orgiei!... Iar zarea depărtată
Roşeşte-n foc de codri şi sate româneşti.

Aici beţii şi danţuri şi chiote voioase,
În fund suspinuri, vaiet şi plângeri dureroase!
Aici de pofte rele sunt ochii toţi aprinşi,
Acolo curge sânge, acolo-s ochii stinşi,
Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare
Victoria dorită a zilei viitoare!

Ostaşii pretutindeni formaţi în dese grupe
Frig boi întregi, rup cărnuri ca lupii flămânziţi,
Desfundă largi antale, beau lacom fără cupe,
Se ceartă, râd în hohot şi urlă răguşiţi.
Ca dânşii, câini de lagăr la praznic luând parte,
Schelălăiesc sălbatic, rod oasele deoparte,
În mijlocul orgiei turbate ce tot creşte;
Iar printre câini şi oameni pe iarbă stau căzute
Femei, prada orgiei, cu minţile pierdute...

Şi însă vântul nopţii prin lagăr vâjâieşte,
Ş-un glas din umbra neagră la toţi strigă de-a rândul.
Orbi! orbi! la masa morţii voi vă mâncaţi comândul!

Magnaţii juni, sub corturi, pe perne de matase
Deşartă cupe pline cu vin de la Cotnar,
Cântând cu fericire: De viaţă rea nu-mi pasă!
Iubită-mi e pe braţe, în viaţă nu-i amar!
Şi fiecare strânge la pieptu-i cu-nfocare
O fiică de-a Podoliei, frumoasă şi balaie,
Cu buze pârguite la foc de sărutare,
Şi ochi ce-noată-albaştri în galeşă văpaie.
Şi fiecare simte că mintea-i se desfrână,
Având lângă-a sa gură o gură voluptoasă,

Şi-n braţe-i o copilă ce râde amoroasă,
Ş-un sân rotund ce saltă vioi sub a sa mână.
Ferice, mult ferice de dânşii!... faţa râde,
Inima zboară, raiul în cale-i se deschide.

Şi însă vântul nopţii prin corturi vâjâieşte,
De tunete cumplite văzduhul clocoteşte,
Ş-un glas pierdut în umbră tot strigă ne-ncetat:
Orbi, orbi!! moartea v-aşteaptă c-un ultim sărutat!

Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre
Revarsă-a lor lumină pe-o masă ce se-ntinde
Sub table încărcate de scule şi merinde
Şi sticle largi cu vinuri spaniole şi calabre.
În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani,
Încins pe-a sale laturi cu şiruri de fazani,
Şi două piramide de fructe mai alese,
În Asia-nflorită crescute şi culese.

Albert în fruntea mesei luceşte ca un soare,
Înconjurat de oaspeţi în haine de splendoare.
La dreapta-i al său frate mai june, Sigismund
Apare-ntr-o dulamă de roş postav de Lund.
La stânga-al Cameniţei episcop vechi, Lonzinski,
Ş-alăturea cu dânşii se văd: Sbignew Ţenczynski,
Cu Herbor Lucasievitz, Padlowski castelanul
Radomiei, şi Creslau Roza, numit Decanul,
Şi graf Ioan de Tiffen, magisterul Prusiei,
Care-au adus la luptă cinci sute de cruciaţi,
Şi falnicii Toporski, vechi neaoşi de-ai Lehiei,
Şi alţi de frunte nobili, din cei mai însemnaţi.

Toţi gustă din merinde, deşartă largi pahare
În sunetul metalic de vesele fanfare;
Şi sângele prin vine se scurge mai fierbinte,
Ş-avântul creşte-n suflet şi nebunia-n minte...
Când regele ridică o cupă de vin plină
Şi glasul său puternic acest toast închină:
Eu, Albert, domnul vostru, şi al Lehiei rege,
Intrat-am în Moldova ca leu învingător!
Mâini este ziua luptei... Nimic nu s-a alege
De Ştefan al Moldovei şi de al său popor.
Cum beau această cupă, aşa mândra Lehie
Să-nghită această ţară! Aşa să fie! Fie!
Vivat! Ura! trăiască Albert mult glorios!
Răspund mesenii aprig c-un răcnet zgomotos,
Şi lagărul răsună în lungă depărtare...
Dar iată că la uşă un om străin apare,
Cu pieptul gol, cu părul în vânt, cu ochi focos;
El spre Albert ţinteşte privirea-i rătăcită,
Face doi paşi şi strigă: Deşartă-ţi cupa jos,
Albert! de soarte rele ţi-e cupa otrăvită.
Toţi se reped c-un urlet şi mâna pe el pun.
Lăsaţi-l, zice craiul; e Sropski cel nebun!
Şi iar înalţă cupa, râzând de-o aşa larmă...
Dar cupa lângă buze-i în mâna lui se sfarmă,
Ş-un trăsnet lung deodată în ceruri bubuieşte
Şi-n cortul plin de umbră furtuna năvăleşte,
Şi masa se răstoarnă, şi cortul se urducă...
Iar pe câmpii, sub fulgeri, aleargă o nălucă.

IV - TABĂRA ROMÂNĂ

O tânără pădure de ulmi şi de stejari
Ascunde-oastea română prin junii săi tufari.
Misterul şi tăcerea în sânul ei domnesc,
Dar marginile sale sunt palid luminate
De flăcările triste ce pâlpâie în sate
Şi veselele focuri din lagărul leşesc.
Prin arbori şi prin ramuri, din vârfuri pân-în poale,
Din când în când luceşte oţel de săbii goale
Şi ochi de lei, de vulturi, de leoparzi sălbatici,
Ce ard sub vălul nopţii ca nişte roşi jăratici,
Căci ei s-aţint cu jale şi se opresc cu ură
Din zarea-nflăcărată pe lagărul vecin,
Şi tot românu-n suflet pe sufletu-i se jură
Cu-al duşmanilor sânge să stingă-al ţării chin.
Dor crunt de răzbunare! greu, aspru jurământ,
Ce sapă-n întuneric un larg, profund mormânt!
Ici, colo, prin poiene, stau pâlcuri de oşteni:
Arcaşi de la Soroca, năprasnici orheieni,
Aprozi, copii din casă, curteni şi lefecii,
Toţi, oameni tari de vână şi oţeliţi în foc,
Deprinşi a-şi trăi traiul în timpi de voinicii
Ş-a da mâna cu moartea făr-a mişca din loc.
Ei poartă pe-a lor frunte, pe braţele lor groase
Şi-n piepturi brazde multe, hieroglife sfinte
Cu paloşul săpate, ce spun ş-aduc aminte
De lupte uriaşe, de fapte glorioase!
Şi-n viaţă-i fiecare şi-au câştigat un nume,
O falnică poreclă, un titlu de strămoş:

Mihul, Păun de codru, Balaur, Alimoş,
Ursul şi Pală-Dalbă, Grozan şi Sparge-Lume!
Eroi de vechi balade ce s-au păstrat în minţi,
Trecând în moştenire la fii de la părinţi.

Lungiţi pe muşchiul verde şi domolind fugarii
Ce zburdă pe-ntuneric şi desfrunzesc tufarii,
Voinicii buni de luptă şi bucuroşi de glumă
Astfel grăiesc:
Grozane! ce-o fi ziua de mâini?
O fi la unii mumă, o fi la alţii ciumă,
Amară pentru litfe şi dulce la români.
Amin! să deie Domnul!
"Va da, măi Pală-Dalbă!
Şi-o fi precum la Baia, n-o fi ca-n Valea-Albă,
Unde-am văzut pe Ursul gonit de şase turci.
Gonitu-m-au pe mine, dar i-am urcat în furci!
Va fi precum la Scheie, unde-aţi văzut în silă
Maghiari schimbaţi în iepuri, ş-un Purice-n Movilă.
Va fi precum la Lipneţ cu dumbrăvioara verde,
La Racova pe unde şi azi turcul se pierde,
La Grumăzeşti, pe maluri, unde cazacul jură
Pe mine, chiar pe mine, m-a încrestat la gură!
Te-a încrestat păgânul, dar când el vru de viu
Înot să treacă Nistrul, o păţi rău, fărtate,
Căci de pe mal în fugă tu i-ai sărit pe spate
Şi l-ai trimis sub Nistru, să-şi cate un sicriu.
Bine-i făcuşi, Grozane! E scris în cele sfinte:
Chiar apele să fie vrăjmaşilor morminte!
Aşa e ţara noastră!... e bună pentru vii,
Şi pentru morţi e bună.
De-aceea-n astă ţară
Vecinii dau năvală cu sutele de mii.
Urând viaţa la dânşii, le place-aici să piară!
Le place, dar, Păune, şi noi le facem placul.
Ei cred că-aici e raiul, ş-aici găsesc pe dracul.
Şi cum să nu-l găsească urdiile nebune
Când Ştefan e-n picioare, când versul lui ne spune:

---
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
Seamăn pe lume nu are
Decât numai mândrul soare!

Din Suceava când el sare,
Pune pieptul la hotare
Ca un zid de apărare!

Braţul lui făr-încetare
Bate ordele tătare,
Bate cetele maghiare,

Bate leşi din fuga mare,
Bate turci pe zmei călare
Şi-i scuteşte de-ngropare!

Lumea-ntreagă stă-n mirare!
Ţara-i mică, ţara-i tare
Şi vrăjmaşul spor nu are!
--- Cântec vechi poporal.


Trăiască Ştefan-vodă!... Mulţi duşmani vin la noi,
Dar cât vin de năprasnici, puţini fug înapoi.
Păcatul lor îi mână, sărmanii, ca pe-o turmă,
Şi moartea le stă-n cale, şi moartea le stă-n urmă.
De-aceea la Moldova vezi floare lângă floare.
E îngrăşat pământul cu sânge.
Aşa-i, frăţioare;
Dar cresc bujorii mândri din sânge de român
Şi pălămida neagră din sânge de păgân!

Sub cerul ce s-aprinde şi-n clipă iar se stinge
Vărsând pe a lor feţe lumini fulgerătoare,
Aşa grăiesc bărbaţii ce somnul nu-i atinge
În aşteptarea vie a zilei viitoare.

Şi poalele pădurii sunt palid luminate
De flăcările roşii ce pâlpâie în sate.
Şi-n tabăra vecină orgia cea nebună
Ca marea depărtată vuieşte sub furtună;
Iar în frunziş românii topoarele-şi descântă
Şi caii lor dezmiardă, şi-n umbră vesel cântă:

Sunt român cu patru mâini,
Şi am leacuri de păgâni:
De tătari am o săgeată,
De turci pala mea cea lată,
De litfeni un buzdugan
Şi de unguri un arcan!

V - ŞTEFAN CEL MARE

În mijlocul pădurii este-o poiană lungă
Şi largă ce foieşte de oameni ca un roi.
La capătu-i din dreapta ea prelungeşte-o strungă
Prin care ostăşimea curge ca un şuvoi.
Ea intră în poiană şi se aşează-n rânduri,
Privind la o colibă de ramuri de stejar
În care-o umbră mare de om plecat sub gânduri
Stă pe genunchi, se-nchină în faţă c-un altar.

Deodată o lumină fantastic izbucneşte
Din zece nalţi mesteceni cu fruntea-nflăcărată.
Coliba se deschide, umbra se scoală, creşte
Şi splendid maiestoasă la oaste se arată!
Un lung fior pătrunde mulţimea-n admirare.
Toţi zic: E Ştefan! Ştefan!
Dar! Ştefan e cel Mare!
Iată-l cărunt, dar încă bărbat între bărbaţi,
Ca muntele Ceahlăul prin munţii din Carpaţi!
El întruneşte-n sine o triplă maiestate:
Acea care o dau anii la conştiinţi curate,
Acea care răsfrânge a tronului splendoare
Ş-acea întipărită de faima-nvingătoare.
Timpul i-a pus coroană de-argint, ţara, de aur,
Şi gloria măreaţă i-a pus cununi de laur.
Pe falnicii săi umeri, cu anii, sunt clădite
Nepieritoare sarcini de fapte strălucite,
Dar, ani şi fapte, Ştefan nu simte-a lor povară,
Căci dragostea moşiei, ca sfânta primăvară,

În sânu-i înfloreşte şi îl întinereşte
Pentru salvarea ţării, când ţara pătimeşte.
Erou plin de lumină, el e menit în lume
Pe secolul ce-l vede să sape al său nume
Şi să răspândă raze pe secoli viitori,
Precum un soare splendid ce sparge deşii nori.
Fiinţă de-o natură gigantică, divină,
El e de-acei la care istoria se-nchină,
De-acei care prin lume, sub paşii lor, cât merg
Las urme uriaşe ce-n veci nu se mai şterg,
A cărora legendă departe mult se-ntinde
Şi-nchipuirea lumii fantastic o aprinde.
Măreţ, în a sa umbră un timp întreg dispare,
Căci Dumnezeu pe frunte-i a scris: Tu vei fi mare!

În mijlocul poienei el se înaintează,
Se urcă pe movilă şi astfel cuvântează:
Români din toată ţara! Boieri, vechi căpitani,
Şi voi, feciori de oaste!... Sunt patruzeci de ani,
Moldova, la Dreptate, pe soarta ei stăpână,
Mi-a pus pe cap coroana şi buzduganu-n mână.
Prin cel Atotputernic ce apele încheagă
Păstrat-am până astăzi coroana mea întreagă
Şi buzduganul teafăr, deşi pe mulţi duşmani
I-a doborât, lovindu-i, în patruzeci de ani!
Duşmani din fundul lumii, păgâni, duşmani vecini,
Şi, cine-ar putea crede!... chiar duşmani fraţi, creştini!
Trufaşi cu toţi, sălbatici, lacomi, vicleni şi orbi,
Care-mprejurul ţării, precum un cârd de corbi,

Stau gata s-o sfâşie... dar n-a vrut Dumnezeu,
N-a vrut Moldova, ţara vitează, n-am vrut eu!...

Pe Radu, Aron Petru şi Ţepeluş hainul
I-am frânt!... Maniac tătarul şi Matias Corvinul
I-am frânt!... Chiar pe sultanul Mehmet-.atin l-am frânt!
Ş-alţi mulţi care pierit-au ca pulberea în vânt.
Voi îi cunoaşteţi bine, vitejii mei oşteni,
Voi, pardoşi de la Lipneţ, vultani din Războieni,
Zimbri fioroşi din codrii Racovei, aprigi zmei
Din Soci, din Catlabuga, din Baia, de la Şchei.
Apărători ai crucii, voi îi cunoaşteţi bine,
Căci pentru-a lor risipă aţi războit cu mine
Prin şesuri, munţi şi codri, pe iarnă, toamnă, vară,
Făcând din pieptul vostru un zid, hotar de ţară,
Roşind cu-al vostru sânge fierbinte, plin de viaţă,
Siretul, Prutul, Nistrul şi Dunărea măreaţă;
Stând vecinic în picioare, în veci neodihniţi,
De arma, sora voastră, în veci nedezlipiţi,
Fără copii, soţie, o! dragii mei vultani,
Şi-n luptă, tot în luptă, de patruzeci de ani!

Ş-acum când armăsarii Osmanului mărit
Aruncă largi nechezuri din mândrul Răsărit,
Când Mohamed pe ceruri şi-a azvârlit hangerul
Ce, ca o semilună, cutreieră tot cerul;
Când noi oprim cu pieptul furtuna păgânească,
Ferind de-a sale valuri amvona creştinească;
Acum, când toţi creştinii, regi, domnitori, popoare,
Ar fi, ca fraţi de cruce, să-mpartă-acelaşi soare,

Priviţi!... Pe cerul negru se-ntinde-un roş de sânge,
Din depărtare suflă un vânt ce geme, plânge
Şi spune că în zare ard sate şi oraşe,
Că fiare fără nume ucid copii în faşe,
Că ţara e-n nevoie, că mor români sub chinuri,
Că fete mor sub silă, că pruncii mor în sânuri!...

Şi cine oare face această fărdelege?
Un domn vecin, prieten, un domn creştin, un rege!
Albert, craiul Lehiei!...
Albert, de cap uşor,
Făcut-a un vis mare de rege-nvingător,
Dar n-are el, sărmanul, aşa de largă mână,
Să poată-n ea cuprinde o patrie română!
Nici a ajuns Moldova de râsul mişeliei
Ca s-o răpească-n gheare-i un vultur d-a Lehiei!

Cât va fi-n cer o cruce ş-un Ştefan pe pământ,
Nime nu va deschide Moldovei un mormânt!
Cât vor călca duşmanii în ţara de români,
Ei robi vor fi în ţară, dar vecinic nu stăpâni!
Decât Moldova-n lanţuri, mai bine ştearsă fie!
Decât o viaţă moartă, mai bine-o moarte vie!

Români din toată ţara, boieri, vechi căpitani,
Voi toţi ai mei tovarăşi de patruzeci de ani!
Când Albert ne meneşte robie, rele soarte,
Răspundeţi, ce se cade lui Albert?... Moarte, moarte!
Strigă poiana; Moarte! pădurea clocoteşte,
Ş-un soare roş în ceruri deodată se iveşte.

Fie! le zice Ştefan, fie cum cereţi voi...
La arme! şi pe moarte! căci Domnul e cu noi!

VI - ASALTUL

Gonise vântul nopţii furtunile cereşti,
Lăsând acuma rândul furtunii omeneşti,
Şi soarele-n splendoare din neguri răsărise,
Părea că vrea s-admire pe acel ce se fălise
Că lumea îngrozită, privind spre răsăsrit,
Vedea-va-n loc de soare al său chip strălucit!
El primblă ochi de aur pe tabăra leşească
Superbă!... împrejuru-i având ca s-o-ntărească
Un lung ocol de care legate strâns cu lanţuri,
Ocol armat cu tunuri şi-nconjurat cu şanţuri.
Armata e-n picioare! Puternica armată,
Cu-a sale lungi scadroane în larg cuadrat formată,
Ocupă după şanţuri al taberei câmp nalt,
Stând gata să respingă românii din asalt.
Mii, mii de lănci cu flamuri se văd fâlfâietoare,
Ca trestiile dese din bălţi când suflă vântul.
În aer zbor nechezuri, comenzi răsunătoare,
Şi caii-n neastâmpăr frământă-n loc pământul.
Iar Albert, mândrul rege, în mijloc pe-o nălţime,
Priveşte cu-ngâmfare frumoasa lui oştime.
Călare pe-un cal sprinten din stepele ucrane,
El are lângă dânsul un grup strălucitor
De palatini, de hatmani sleiţi pe caii lor,
Şi steagul înainte-i cu semne suverane.

La dreapta, sub pădure, româna oaste-apare
În pâlcuri şi în cete pe câmp orânduită,
Şi fiecare ceată de luptă pregătită
C-un tun cu şapte ţevii, purtat pe roţi uşoare.
Hotnogi numiţi de Ştefan comandă călăraşii,
Aprozii, lefeciii, curtenii şi arcaşii.
Iar Ştefan stă pe-o culme cu-o ceată ce nu-l lasă,
De-a ţării boierime şi de copii din casă.
Sub dânsul are domnul un zmeu, un moldovan,
În stânga lui pe Boldur, în dreapta pe Bogdan,
În mână-i buzduganul domnesc care-n războaie,
Ca braţul care-l poartă, în veci nu se îndoaie,
Şi pe deasupra-i steagul, ameninţând furtuna,
Cu bourul, cu steaua, cu soarele şi luna.
Precum doi nori pe ceruri stau faţă-ntunecoşi
Şi merg unul spre altul, dând fulgeri luminoşi,
Armatele duşmane, crunt-ameninţătoare,
Răspând din ochi, din arme luciri fulgerătoare.
Şi litfii şi românii privesc în nerăbdare
Unii la rege, alţii la domn, şi fiecare,
Dorind, pândind semnalul războiului...
Deodată
Ştefan ridică steagul, dând semn l-a lui armată.
Ura!... trei pâlcuri dese de cei mai buni arcaşi,
Plecând, pe câmp se-nşiră în grupe de hărţaşi.
Voinicii merg în fugă spre lagăr, îndrăzneţi,
Din arcele lor nalte trăgând mii de săgeţi
Ce vâjâie-n desimea scadroanelor leşeşti
Şi prind răsad de moarte în piepturi omeneşti.
Dar tunurile-ascunse în lagăr, după care,
S-aprind, scoţând pe gură mortală detunare,
Şi mulţi dintre arcaşii departe-naintaţi
Cad morţi, scăldaţi în sânge, de glonţuri fulgeraţi.
Tovarăşii lor grabnic atunci se întrunesc,
Dau semne de-ngrozire, la fugă se gătesc,
Cercând s-atragă leşii din tabără afară.
Dar leahul nu-i urmează, cercarea le-i zadară!
Vezi litfa! zice Boldur, stă-nchisă la ocol.
Nu vrea, nu îndrăzneşte să iasă-n câmp, la gol.
Vom merge noi la dânşii! românul domn răspunde,
În tabări lănţuite ştim noi cum se pătrunde.
Tu, Boldur, mare hatman, şi tu, Coste-paharnic,
Precum se cade vouă, îmi place a fi darnic,
Făcându-vă cu mine părtaşi la zi de fală.
În duşmanii Moldovei acu să-ntraţi năvală
Cum intră leu-n turme şi paloşul în coaste!
Pe loc semeţii Coste şi Boldur, capi de oaste,
S-au dus, s-au pus în fruntea românilor, strigând:
La foc, copii! şi grabnic plecat-au alergând.
Vuieşte aprig câmpul şi armele răsună,
Şi tunurile crunte ca tunete detună.
O grindină de glonţuri fatală,-ucigătoare,
În cetele române duc moarte-ngrozitoare;
Dar ele, ne-ngrozite, făr-a-nceta de loc,
Păşesc tot înainte, sub viscolul de foc.
Mulţi le rămân în urmă, rupţi, morţi, căzuţi pe brânci!
Ei zbor ş-ajung în număr la şanţurile-adânci.
Năval cu toţi în lagăr, năval! oastea răcneşte.
Din cer ne vede Domnul, şi Ştefan ne priveşte!
Şi toţi s-aruncă-n şanţuri, dau unii peste alţi,
Cei mici, uşori, în grabă s-acaţă de cei nalţi,
Le sar pe umeri sprinten, ca tigri se izbesc,

Cu unghiile de maluri se prind, se opintesc,
Se urcă prinşi de lanţuri, de-a tunurilor buze,
Şi printre mii de săbii şi mii de archebuze
Ce-i taie şi-i răstoarnă în şanţuri, fărâmaţi,
Ei pun picioru-n lagăr, puternicii bărbaţi!
Zadarnic Ceremişii, dosiţi pe după care,
Îndreaptă groase tunuri, le-ncarcă, le dau foc,
Românii, de-ai lor duşmani deprinşi a-şi bate joc,
Într-înşii dau izbire cu-o aprigă turbare,
Îi pun sub coasa morţii, în tabără-i resping,
Şi, grabnic, care, tunuri în şanţuri le împing,
Şi fac podişuri late cu trupuri sângeroase
Ce mor în vaiet jalnic şi-n chinuri dureroase.
Atunce craiul zice: O! frate Sigismund!
Zăreşti tu moldovenii în lagăr, colo,-n fund?
Dar! Sigismund răspunde; zăresc o biată turmă.
Nici unul însă teafăr nu-şi va călca pe urmă!
Nici unul viu, nici unul! zic leşii împrejur.
Şi Herbor Lucasiewitz, viteaz cu părul sur,
Se duce să avânte armata cea crăiască
Şi cu românii aprigi în piept să se lovească.

Ca nişte mari balauri cu lungi coarne-ascuţite,
Scadroanele în zgomot de tropot sunător
Se mişcă, saltă-n copce; apoi, luându-şi zbor,
Cu lancele plecate la fugă-s repezite.
Dar Costea şi cu Boldur, tovarăşi de izbândă,
Ţinând în frâu avântul românilor semeţi,
Le strigă: Staţi aice! toţi după cai, la pândă,
Să trageţi ţintă-n litfe o ploaie de săgeţi!
Şi cum veneau grămadă scadroanele sonore,
Descalecă arcaşii, gătesc arcele lor,
Trag, strunele vibrează, sunând zbârnâitoare,
Mii de săgeţi trec iute sub soare ca un nor
Şi intră prin scadroane cu-o aspră vâjâiire,
Ducând cu ele groază, durere şi pieire.
Întregi şiruri de oameni, din fugă săgetaţi,
Se pleacă morţi pe coame, cad grabnic răsturnaţi.
Mulţi cai zac lângă dânşii şi mulţi, atinşi la nări,
Fug, târâind cadavre cu un picior în scări.
Dar Herbor Lucasiewitz răcneşte: Înainte!
Şi lungile scadroane-nainte merg grămadă,
Păn ce topor cu lance şi buzdugan cu spadă
S-ating în zângănire sub soarele fierbinte.
Atunce mândrul soare ce spre apus plecase,
Oprit în a sa cale, văzu cu ochii roşi
Un furnicar de moarte ce aprig se-ncleştase,
Un iad grozav de demoni sălbatici, fioroşi,
Sărind, urlând ca fiare, muşcându-se scrâşnind,
Rupând, lovind orbeşte, dând moarte şi murind!
Românii în scadroane intrau ca-ntr-o pădure,
Clădind movili de leşuri sub zdravănul topor.
Şi coasa neobosită, şi harnica secure
Zburau abătând caii sub călăreţii lor.
Iar ulii din Soroca, şi zgripţorii din Vrancea
Cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau,
Şi răsturnau cu cangea, şi străpungeau cu lancea,
Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau.
Dar şi lehimea cruntă făcea pârtii grozave,
În cetele române trecând ca prin troian.
Bravi, ne-mpăcaţi, teribili, sub armele lor brave
Curgea o dâră lungă de sânge pământean.

Deodată prin oştime o veste a trecut:
Herbor sub buzduganul lui Boldur a căzut!
Herbor e mort! Stau leşii pătrunşi, încremeniţi,
Scot şoapte îngrozite, prin ranguri răzleţiţi,
Pierd cumpătul, pierd capul, zvârl armele-n văzduh,
Dau dosul, şi fug iute, goniţi de-al spaimei duh.
Iar craiul trist, cu palma lovindu-se pe frunte,
Suspină: "O! Toporski, o! veteran cărunte!
Priveşte, fug mişeii! fug toţi, fug mic şi mare!
De-acum în tine singur e singura-mi sperare!

VII - LUPTA

Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă
Lui Albert se închină şi pleacă la război.
Pe loc bătrânul Cârjă în cale-i vrând să iasă,
De lângă Ştefan pleacă cu buni viteji de soi.
Ei vin călări în grabă, aprinşi de răzbunare,
S-apropie; iar Cârjă, zburând în fuga mare,
În faţa lui Toporski s-opreşte ş-astfel zice:
Toporski! din doi unul e scris să piară-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, şi vin la luptă dreaptă!
Cârjă! răspunde leahul, ai minte înţeleaptă,
Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine,
Eşti leu năprasnic, însă şi tu mă ştii pe mine,
Căci în mai multe rânduri luptat-am înainte,
Pe când aveam braţ verde şi inimă fierbinte.
Nici tu, vechiul meu duşman, nu m-ai învins pe mine,
Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine.
Ce dar n-am putut face în focul tinereţii,
Putea-vom face oare sub iarna bătrâneţii?
O! Cârjă, barbe albe purtăm acum noi doi,
Şi lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi.
Priveşte! alţii, tineri, stau împrejurul meu.
Demni adversari acelor de pe-mprejurul tău.
Al lor acum e rândul, frate. Noi, veteranii,
Şoimi învechiţi, deoparte să stăm, privind şoimanii.
Vin cole lângă mine, şi nu fii duşman mie,
Căci vârsta între oameni stinge-orice duşmănie!
Răspunde-atunce Cârjă: Toporski, ai dreptate,
Ades e rece pieptul, şi inima tot bate!
Apoi, mărindu-şi pasul, el strigă la ai săi:
La luptă, voi, şoimanii, la luptă, feţii mei!
La luptă! strigă însuşi Toporski-n mare glas,
Şi amândoi bătrânii deoparte s-au retras.

Pe loc ambele cete aprins electrizate
Scot paloşele-n soare c-un freamăt de oţel.
Ochirile prin aer se-ntâmpină-ncruntate,
Căci fiecare-alege un duşman pentru el.

Plecând apoi cu toţii, strâng frâiele, dau pinteni,
În sprintene dezghinuri îşi saltă caii sprinteni,
Şi zbor pe-aripa urii, cu-avântul de nălucă,
Şi intră ceată-n ceată şi-n luptă se apucă.
Pământul ropoteşte sub tropot de copite,
Văzduhul străluceşte de arme ascuţite,
Iar paloşele albe ciocninduse-n loviri
Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zângăniri.
În clipă cad sub ele, străpunşi, scăldaţi în sânge,
Iarmeric Mazovitul, ce-n două părţi se frânge,
Şi Buhtea pârcălabul, cu-o largă brazdă-n piept,
Şi tânărul Cozjatic, lipsit de braţul drept.
Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul său avânt,
Precum un vier de codru, se-nainta prin gloată
Şi sabia-mprejuru-i făcea o largă roată
Ce se-nvârtea la soare şi şuiera în vânt.
Cădeau victime multe sub arma ce zbura!
Şi Grodeck în turbare pe rând le număra,
Călcând tot înainte pe victimele sale.
Când, iată, din mulţime apare drept în cale
Balaur de la Galu, ce poartă uşurel
O ghioagă monstruoasă, cu dinţii de oţel.
Grodeck repede spada-i în pieptul lui Balaur!
Sângele curge!... Pieptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate!... sub crunta-i lovitură
Zbor crierii lui Grodeck, şi dinţii toţi din gură;
Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pământ,
Ne-ndeplinind în viaţă grozavu-i jurământ.

Coman, de la Comana, cu Velcea, şarpe iute,
Privesc din depărtare cum vine şi cum saltă
Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute,
C-un voinicel subţire ca trestia de baltă.
Cine să fie oare cel căpitan frumos?
E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios.
Vânat de soi e, frate?
E pui de palatin!
Aţine-te dar, Velceo.
Comane, mă aţin.
Şi amândoi la pândă se pun în a lui cale,
Coman cu braţe goale, şi Velcea cu o coasă.

Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă;
Venea voiosul Biela pe câmpul cel de jale,
Şi pala-i când de-o parte, când iar de altă parte,
Tăind în carne vie, făcea ochiuri deşarte.

Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuieşte,
Şi calu-mpuns la glezne din fugă poticneşte,
Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i căpitan
Îl zvârle peste capu-i în pieptul lui Coman.
Bine venişi la mine! îi zise urieşul,
Şi-n braţele-i de schijă, râzând, grozav îl strânge,
Cât pieptul îi zdrobeşte şi oasele îi frânge,
Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leşul...

Gorow şi Zablotowski combat delaolaltă
Cu Stroe Vlad, hotnogul, şi cu şoltuzul Daltă.
Umăr de umăr, coastă de coastă, om şi cal
Se strâng, se prind cu ură în cleştet infernal,
Voind a se absoarbe de pe a lumii faţă
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viaţă.
Şi sângele din piepturi, din frunţi mereu se scurge
Şi pe sub cai de-a lungul el gâlgâie şi curge.
Crâncenă luptă! Moartea deasupra se arată,
Face un semn, alege, şi cleştetul deodată
La semnu-i se desprinde, lăsând pe câmp să cadă
Gorow şi Zablotowski, amici, a morţii pradă!
Iar caii lor, ca dânşii nedespărţiţi, cu dor,
Se duc nebuni prin lagăr, chemând stăpânii lor.

Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară.

Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoară,
Strigând în desperare: Ah! zece morţi mai bine
Decât o viaţă lungă şi zile cu ruşine!
Corbaci retează capul baronului Huminski,
Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski
Şi merge de-l depune lui Ştefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la nouă vânătoare.

Zbaloş pe-un cal de câmpuri, Negrea pe-un cal de munte
Se întâlnesc cu ochii ş-aleargă să se-nfrunte.
Izbindu-se-n mulţime cu-avânt spăimântător,
Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor.
Lovire fulgerândă şi leahului fatală!
El cade jos!... În mâna-i se frânge a sa pală,
Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: Frate Zbaloş,
Pe-un om căzut nu-mi place să cadă al meu paloş.
Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine.
Ar fi păcat să piară un bun viteaz ca tine!

A zis, calu-şi întoarce şi-n gloată se repede,
Lăsând în urmă-i leahul; iar Cârjă, care-l vede,
Îi strigă de departe: Ani mulţi, Negreo, nepoate!
Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate!
Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată,
Ciuntită, risipită şi-n tabără-alungată,
Fugind cum fuge spaima lipsită de ruşine...
Şi simte mândrul Cârjă o mare vâlfă-n sine.

Iar cainicul Toporski, cu fruntea obosită,
Şopteşte vărsând lacrimi: O! soartă mult cumplită!
Eu, tare-odinioară, vechi arbor al Lehiei,

Pierdut-am frunzi şi ramuri sub vântul vijeliei!
Iată-mă-nvins!... O! Cârjă, de-acum sunt robul tău!
Rob, tu! nu mi-ar ierta-o preasfântul Dumnezeu!
Când un popor de oameni se-nchină ţie, mie,
Un tu, ş-un eu, Toporski, nu cade în robie!

Aşa grăieşte Cârjă, bătrânul înţelept,
Şi, singur, merge vesel la Ştefan, domnul drept,
Ce-i zice: Ani mulţi, Cârjă! tu fală mi-ai făcut!
Ca tine fie-ţi neamul viteaz şi priceput!

Apoi către oştimea pe lângă el rămasă:
Acum e rândul nostru, boieri, copii din casă!
Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor,
Ce trece şi răstoarnă ca trăsnet răzbitor.
Daţi vânt armelor voastre! pe cai, şi după mine!

Precum un cârd de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc,
Românii, duşi de Ştefan, în lagăr se izbesc!
Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime,
Nici şanţ, nici zid de care, nici deasă călărime,
Căci ei răstoarnă-n treacăt, şi darmă, sfarmă-n clipă
Scadroane, tunuri, corturi, şi pun tot în risipă.

Fug leşii, fug cruciaţii şi fuge însuşi craiul!
Îi duce domnul Ştefan cum vântul duce paiul;
Iar tabăra leşească un lung pustiu rămâne
Sub apriga furtună a cetelor române!

Când suflă vântul toamnei prin codrii veşteziţi,
Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiţi,
Şi crengile căzute, şi frunzele uscate
Pe câmp în depărtare sunt astfel semănate.

VIII - ARATUL

Armata glorioasă e frântă, risipită,
Ca munţii de nisipuri în Africe pustii.
Într-un vârtej de spaimă din urmă-i fugărită
Prin văi, prin munţi, prin codri, prin râpi şi pe câmpii.
Iar craiu-n desperare, din dealul Catilinei,
Priveşte printre lacrimi frumoasa lui armată,
Ieri floarea vitejiei, azi, vai! prada ruşinei,
Cum fuge ca un nour sub raze-mprăştiată,
Ş-acum el se găseşte cu adevărul faţă!
Slab, mic, fără trufie, văzându-şi înainte
Spectacolul pieirii ce-i dă fiori prin minte,
Şi-n urmă-i alt spectacol ce sufletu-i îngheaţă.

Pe-un şes întins şi galben, sub arşiţa de soare,
Cinci sute pluguri ară pământul ţelinos,
Şi domnul Ştefan însuşi, cu fruntea în sudoare,
Asistă pe-un cal negru, sub un stejar frunzos.
Opt mii de leşi de oaste, legaţi, cu frâu-n gură,
În loc de boi, la juguri se opintesc trăgând;
Ei trag mereu, şi fierul greu muşcă-n bătătură,
Şi unii gem, şi alţii cad pe genunchi plângând!
Dar biciul îi loveşte şi lancele-i împung...
Se scoală-n brânci şi iarăşi trag brazde pe pământ!
Mulţi dintre ei, sărmanii! în capăt nu ajung
Şi chiar în a lor brazde găsesc al lor mormânt!
Românii cu glas aprig îndeamnă ca să-ntindă,
Strigând: Hăis, ţa, litfene; hăis, ţa, haram de plug!
Tu-mi pregătisei jugul, eu mi te-am pus în jug.
Hăis, ţa!... Apoi din urmă aruncă-n brazde ghindă.
Iar Ştefan la tovarăşi le zice cu glas tare:
Aşa scrie românul a sale fapte mari,
Cu fieru-n brazdă neagră!... Românul astăzi are
Pământul său drept carte şi pluguri cărturari.
Aici pe unde astăzi e numai câmp, otavă,
Umbri-se-vor urmaşii sub Roşia Dumbravă!

Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală
Când se-ngropă-n ţărână a duşmanilor fală!
Şi faptul cel istoric, sub formă legendară,
Din neam în neam românii îl povestesc în ţară.
Priviţi! lângă-o dumbravă stă tabăra de care.
Flăcăi voinici şed roată pe lângă un foc mare,
Mirânduse-ntre dânşii cum vreascurile-n foc
Ca nişte şerpi se mişcă, sucindu-se în loc.
Ştiţi voi de ce stejarul, arzând, plânge şi geme?
(Întreabă-un român ager pe care-a nins devreme.)
Cole,-n astă dumbravă, copacii urieşi
Sunt locuiţi, se spune, cu suflete de leşi.
Pe timpul bărbăţiei au prins Ştefan cel Mare
O oaste de năvală ş-au pus-o ca să are;
Iar în pământul negru cu sânge-amestecat,
Spre lungă pomenirte el ghindă-au semănat!

El zice, şi dumbrava se pare că roşeşte,
Ş-un aspru glas de vultur în noapte se trezeşte.
El zice, focul arde, dumbrava luminând,
Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!

poezii pentru copii, poezii pentru copii de , Dumbrava roşie