Andromahe de George Cosbuc

Vizualizari: 1250

Andromahe de George Cosbuc


Iată-i chiotind în cânturi,
Cupe-ncununând cu vin;
Flota cu sprijin de vânturi
Vâjâie sub cer senin -
O, nu fierbi, adânc al mării,
Şi furtuni tu nu stârneşti
Ca s-azvârli îndepărtării
Rămăşiţele greceşti;
Zeus, nu zgudui tu rotundul
Cerului cu foc etern,
Ca să-i vânturi în afundul
Nopţii veşnice-n Infern!

De-am putut scăpa de săbii,
Flăcări ne-au încins pe loc;
Robi ajuns-am pe corăbii,
De-am putut scăpa de foc!
Vai, şi de-au scăpat o seamă
De robie, unde sunt?
Chinul ăsta cum se cheamă,
Când de viu eşti în mormânt
Rătăcind printre ruine,
Troia moart-o vor vedea,
Şi le-ar fi cu mult mai bine
Dac-ar fi pierit sub ea!

Dar şi-atât e mângâiere,
Cu iubiţii tăi să fii
La un loc şi-ntr-o durere;
Şi e dulce gând să ştii
Că cenuşa ta udată
De vrun binefăcător
Va zăcea amestecată
Vecinic cu cenuşa lor!
Însă noi, pe mări, robite
Urgisiţilor ahei,
Noi ne ducem risipite
Prin pământuri fără zei!

Tu mi-ai prevăzut mormântul,
Tu Casandra,şi-ai tăcut?
Nimeni nu-ţi credea cuvântul,
Însă eu l-aş fi crezut!
Astăzi n-aş pluti spre Ftia,
Îndurând potop de-ocări;
Noi n-am suferi robia
Celei mai mişele ţări!
Eu prin Skyros, tu-n Micene
Roab-a regelui să gemi -
Ţara unde cresc Helene
Şi se nasc Neoptolemi!

Plânge tânguita gloată,
Plâng şi eu privind la ea:
Ah, din lumea asta toată
Eu am partea cea mai rea!
Îl urăsc, şi el, turbatul,
Nemilos cu mine nu-i;
Cel ce mi-a ucis bărbatul
Azi mă are-n voia lui!
Întunerec mă-mpresoară,
Mâinile pe când îmi frâng,
Şi vedenii-n jur îmi zboară
Şi împrejuru-mi toate plâng

Plâng lopeţile, şi plânge
Marea cu murmur amar -
Iată-l, gol şi plin de sânge,
Hector, şi-i târât de car.
Risipită-n vânt viaţa
Strop de strop din el s-a stors,
Şi, murind, strivit, cu faţa
Bietul e spre Troia-ntors.
De fiori încremeneşte
Largul apelor adânci,
Şi de vaiet lung vuieşte
Golul mucedelor stânci!

Şi mă-ntorc... şi mi s-arată
Sângele-mproşcat pe zid,
Şi, gemând cutremurată,
Lumea ochilor mi-o închid.
Nici o milă n-au mişeii!
De-un copil nepriceput
Tremurau pierduţi aheii
Şi-Agamemnon s-a temut.
O, şi sunt viteji! şi tată
Au pe Phoebus! Cum te mint
Şi tu nu-i stârpeşti odată,
Mândre zeu cu arc de-argint!

Iar prin noapte, când, pe puntea
Tigrului, eu de dureri
Îmi îngrop în palme fruntea,
Vine-ncet printre străjeri
Hector aducând de mână
Pe copil, frumos şi blând;
Glasul apelor se-ngână,
Pânzele vuiesc gemând:
Şi pe când la piept ne strângem,
Plânge tată şi copil,
Şi tustrei prin noapte plângem --
Evoe-n Infern, Ahil!

O, dolopi, şi v-amăgeşte
Gândul că, râzând de sorţi,
Azi prin mine se-njoseşte
Cel mai vrednic dintre morţi!
Că din cercul nemuririi
Smuls ieşi-va, voi păgâni,
Cel ce v-azvârli pieririi
Pe la Xantus, ca pe câni?
Iar tu crezi că-i trecătoare
Jalea mea pe care-o gem?
Că mă vei călca-n picioare,
Barbare Neoptolem?

Blestemată fie ţara
Care v-a născut pe toţi!
Ura lumilor şi-ocara
Moşteniţi-o la nepoţi!
Iar pe tine-n rând cu orbii
Foamea poartă-te prin uşi,
De pe câmpi adune-ţi corbii
Oasele-n scârbos culcuş;
Şi murind, de-i vrea cu mâna
Să-ţi aduni pe-obraz nisip,
Să se zvârcole ţărâna
Îngrozită de-al tău chip!

Şi-n tesalicele maluri
Râuri milostive sunt
Ca-n rostogolite valuri
Să dea omului mormânt!
Şi greceasca spadă scurmă
Pieptul, ca şi orice fier,
Curge de pe-a dânsei urmă
Sângele din cei ce pier.
Şi-ori şi-n care ţări silită
Să trăiesc, se va afla
Vrun pământ care să-nghită,
Hectore, pe-aleasa ta!

poezii pentru copii, poezii pentru copii de , Andromahe