Autor: Nicolae Iorga
Adesea n nopţile de vară,Când vântul parcă te desmiardă
Şi când a lunii albă pară
Pe geamuri vine să se piardă;
Când nu-i un glas în lumea ntreagă
Decât o frunză ce se pleacă,
Ori un liliac cu-aripa bleagă
Ce prin frunziş vine să treacă,
Ţi se trezeşte-o amintire,
Un chip uitat de multă vreme,
Ce blând şi trist ca prin şoptire
În lumea-i cată să te cheme.
Un glas ce l-ai iubit odată
Pare că-ţi spune la ureche
O vorbă de demult uitată
Şi care-ţi pare-aşa de veche …
Te ntorci atunci cu ani n urmă,
Te faci iar om din alte dăţi,
Timpul trecut întreg se curmă
Şi cum erai atunci, te-arăţi.
În orice stea, ce trece-a lene,
Vezi ochi ce n lacrimi i-ai lăsat,
Vântul ce tremură n poiene
Îţi pare glasul cel uitat.
Şi când, trezit, îţi vii în minte,
Te miri obrajii cum sunt uzi
Şi cum în jurul tău cuvinte
De dor, ca n vis, le mai auzi.
Gând tânăr, 1890-4
(Cules din: „Toate poesiile lui N. Iorga adunate de elevele
sale şi lucrate de misionarele M. Oprea şi M. Bobu, Vălenii
de Munte, 1940)
Printeaza poezia