povesti de citit Edmondo De Amicis – Adio

La ora douăsprezece ne aflam cu toți pentru cea din urmă oară la școală, ca să aflăm rezultatul examenelor și să ne luăm certificatele de promovare.
Strada era plină de părinți, care cotropiseră până și sala cea mare. Mulți intraseră chiar prin clase, îngrămădindu-se până aproape de catedra profesorului. În clasa noastră umpluseră tot locul dintre perete și bănci.
Veniseră, tatăl lui Garrone, mama lui Derossi, lăcătușul Precossi, Coretti, doamna Nelli, precupeața, tatăl Zidărașului, tatăl lui Stardi și mulți alții pe care nu-i mai văzusem. Se auzea de pretutindeni un murmur de glasuri, o zbârnâială de parcă eram la târg. Intră profesorul și se făcu o mare tăcere.
El ținea în mână catalogul și începu îndată să strige.
— Abatucci, promovat. Archini, promovat, Zidărașul, promovat. Crossi, promovat!
După aceea citi tare: Derossi, promovat cu premiul I.
Toți părinții care erau de față și-l cunoșteau îi ziseră:
— Bravo, bravo, Derossi! Și el își scutura cârlionții lui bălai și, cu zâmbetul său natural și frumos, se uita la mama sa, care îi făcu un semn de mulțumire cu mâna.
— Garoffi, Garrone, Calabrezul: promovați. Pe urmă trei sau patru care urmară, rămăseseră repetenți. Unul începu să plângă, pentru că tatăl său îl amenința de la ușă cu degetul.
Domnul Perbani încercă să-l îmbuneze, zicându-i: Nu, domnule, nu e totdeauna vina lor, adesea e și norocul. Și tocmai acesta e cazul lui. Apoi începu iar să strige: Nelli, promovat.
Maică-sa îi trimise o sărutare cu mâna.
— Stardi, promovat!
Ca de obicei, el nu arătă nici o bucurie, nu-și dezlipi pumnii de la tâmple.
Cel din urmă promovat fu Votini. El venise foarte dichisit.
Profesorul se sili și zise:
— Băieți! Astăzi ne aflăm cu toții adunați pentru cea din urmă oară. Am trăit un an împreună și ne despărțim prietenește: Nu este așa? Îmi pare foarte rău, că mă despart de voi!
Aici se opri, apoi adăugă:
— Dacă am fost vreodată cam nerăbdător, dacă am fost, fără voia mea, nedrept, sau prea aspru, iertați-mă!
— Nu, nu! strigară părinții și o mulțime de elevi, n-ai fost niciodată nedrept!
— Iertați-mă! începu iarăși, profesorul, și iubiți-mă! La anul n-o să mai fiți cu mine, dar eu tot o să vă văd, căci ați rămas întipăriți în mintea și în inima mea. La revedere, băieți!
Apoi veni printre noi și toți îl apucarăm de mână, de haine; cei mai mici se suiau pe bănci, mulți îl sărutară:
— La revedere, domnule Perboni! Vă mulțumim! Rămas bun! Să nu ne uitați!
A ieșit din clasă emoționat. Plecarăm și noi, grămădindu-ne la ușă. Tot atunci ieșeau și băieții din celelalte clase. Ce învălmășeală! Ce zgomot! Toți își luau rămas bun de la pro-fesori și de la profesoare și se salutau.
Profesoara cu pana albastră era înconjurată de micii ei elevi; patru sau cinci îi săriră în spinare și vreo douăzeci o trăgeau în toate părțile; nici nu mai putea să răsufle, biata fată! Profesoarei, poreclită "măicuța călugăriță" îi smulseră pălăria și-i prinseră la încheieturile rochiei vreo zece bu-chețele de flori.
Mulți sărbătoreau pe Robetti, care-și lepădase cârjele pentru prima dată. Auzeai din toate părțile:
— La anul, băieți! Să ne vedem la anul, în octombrie!
Toți ne luarăm rămas bun, unul de la altul, uitând în acel moment orice supărare. Chiar Votini, care pizmuise așa de mult pe Derossi, îl luă de gât și-l sărută.
Eu sărutai pe Zidărașul, tocmai când drăguțul băiat îmi făcea cel din urmă bot de iepure. Îmi luai rămas bun de la Precossi, de la Garoffi. Acesta-mi spuse că eu câștigasem la loteria din urmă și-mi dădu un bloc din acelea care țin foile de hârtie pe pupitru; era de porțelan, dar spart la un colț.
Îmi luai rămas bun de la toți. Bietul Nelli se lipsea de Garrone, nu putea să se despartă de el. Nu-i venea numai lui greu să se despartă de bunul Garrone, ci și nouă tuturor. Care de care se întrecea să-i strângă mâna și să-l sărbătorească.
Tatăl său se mira de dragostea ce-i arătau camarazii lui și zâmbea cu mulțumire. Garrone fu cel din urmă de la care mi-am luat rămas bun; îl sărutai în stradă, și-mi ascunsei capul la pieptul său, ca să nu vadă că plâng. El mă sărută pe frunte, apoi am alergat îndată la tata și la mama.
Tata mă întrebă:
— Ți-ai luat ziua bună de la toți camarazii tăi?
— Da, tată! răspunsei.
— Dacă ai supărat pe vreunul, du-te și cere-i iertare!
— N-am supărat pe nimeni, tată dragă!
— Așadar, rămas bun! zise tata, cu glasul tremurând, aruncând spre școală cea din urmă privire.
Mama zise și ea:
— Rămas bun!
Eu nu putui să mai zic nimic.

Printeaza povestea