povesti de citit Ion Creanga – Amintiri Din Copilarie Iv

Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, cand veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamei.

Si oare de ce nu m-as fi dat dus din Humulesti, nici in ruptul capului, cand mereu imi spunea mama ca pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: dragalita Doamne, eram si eu acum holtei, din pacate! Si Iasii, pe care nu-i vazusem niciodata, nu erau aproape de Neamt, ca Falticenii, de unde, toamna tarziu si mai ales prin caslegile de iarna, fiind noptile mari, ma puteam repezi din cand in cand, paslind-o asa cam de dupa toaca, si tot inainte, seara pe luna, cu tovarasii mei la claci in Humulesti, pe unde stiam noi, tinand tot o fuga, ca telegarii. Si dupa cate-un sarutat de la cele copile sprintare, si pana-n ziua fiind iesiti din sat, cam pe la pranzul cel mare ne-aflam iar in Falticeni, trecand desculti prin vad, in dreptul Baiei, Moldova inghetata pe la margini, si la dus si la intors, de ne degera maduva-n oase de frig! Inima insa ne era fierbinte, ca ce gandeam si izbandeam. De la Neamt la Falticeni si de la Falticeni la Neamt era pentru noi atunci o palma de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurta de doua poste, de la Falticeni la Neamt, nu se potriveste c-o intindere de sase poste, lungi si obositoare, de la Iasi pana la Neamt. Caci nu va para saga: de la Neamt pana la Iasi e catu-i de la Iasi pana la Neamt, nici mai mult, nici mai putin. Si mai bine ramai pe loc, Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta, decat sa plangi nemangaiat si sa te usuci, de dorul cui stiu eu, vazand cu ochii! Dar, vorba ceea: Ursul nu joaca de buna voie. Mort-copt, trebui sa fac pe cheful mamei, sa plec fara vointa si sa las ce-mi era drag! Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri! Dragi-mi erau tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie, cu care, in zile geroase de iarna, ma desfatam pe gheata si la sanius, iar vara, in zile frumoase de sarbatori, cantand si chiuind, cutreieram dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile si mandrele dealuri, de dupa care-mi zambeau zorile in zburdalnica varsta a tineretii! Asemenea, dragi-mi erau sezatorile, clacile, horele si toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare insufletire! De piatra de-ai fi fost, si nu se putea sa nu-ti salte inima de bucurie cand auzeai, uneori in puterea noptii, pe Mihai scripcarul din Humulesti umbland tot satul cate c-o droaie de flacai dupa dansul si cantand:
Frunza verde de cicoare,
Asta noapte pe racoare
Canta o privighetoare
Cu viersul de fata mare.
Si canta cu glas duios,
De picau frunzele jos;
Si canta cu glas subtire
Pentru-a noastra despartire;
Si ofta si ciripea,
Inima de t-o rupea!
Si cate si mai cate nu canta Mihai lautarul din gura si din scripca sa rasunatoare, si cate alte petreceri pline de veselie nu se faceau pe la noi, de-ti parea tot anul zi de sarbatoare! Vorba unei babe: Sa dea D-zeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta. Apoi lasa-ti, baiate, satul, cu tot farmecul frumusetilor lui, si pasa de te du in loc strain si asa departat, daca te lasa pardalnica de inima! Si doar ma sileam eu, intr-o parere, s-o fac a intelege pemama ca pot sa ma bolnavesc de dorul ei... si sa mor printre straini! ca varu-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Trasnea, Nica Oslobanu si altii s-au lasat de invatat si, despre asta, tot mananca paine pe langa parintii lor. Dar zadarnica truda! Mama avea alte ganduri; ea imi pregatea cu ingrijire cele trebuitoare, zicandu-mi de la o vreme cu asprime:
- Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava! Ai sa pleci unde zic eu. Si Zaharia lui Gatlan merge cu tine. Luca Mosneagu, megiesul nostru, va duce cu caruta cu doi cai ca niste zmei. Ia, mai bine, repezi-te pana la el de vezi, gata-i de drum? Ca maine desdimineata, cu ajutorul Domnului, plecati.
- Nu ma duc, mama, nu ma duc la Socola, macar sa ma omori! ziceam eu, plangand cu zece randuri de lacrimi. Mai traiesc ei oamenii si fara popie.
- Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunse mama cu nepasare! la mine nu se trec acestea... Pare-mi-se ca stii tu moarea mea... Sa nu ma faci, ia acus, sa iau culeserul din ocnita si sa te dezmierd cat esti de mare! Apoi cheama pe tata si-i zice hotarator:
- Spune-i si d-ta baiatului, omule, ce se cuvine, ca sa-si ia nadejdea si sa-si caute de drum.
- Mai ramane vorba despre asta? zise tata posomorat. Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el, ca doar nu-i de capul sau. Cand m-ar bate numai atata grija, mai femeie, ce mi-ar fi? Dar eu ma lupt cu gandul cum sa-i port de cheltuiala, caci banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. Si la isti vro sase, afara de dansul, daca raman acasa, nu le mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul sau; trebuie sa cautam a-l zburataci, caci nu se stiu zilele omului! Si poate vreodata sa fie si el sprijin pentru istialalti. Vazand eu ca nu-i chip de stat impotriva parintilor, incepui a ma gandi la pornire, zicand in sine-mi cu amaraciune: Ce necaz pe capul meu! Preotii nostri din sat n-au mai trepadat pe la Socola, si mila sfantului! nu-i incape cureaua de pantecosi ce sunt. Dapoi calugarii, o adunatura de zamparagii duglisi, din toata lumea, cuibariti prin manastire, ce nu ajung? Si eu sa insir atatea scoli: in Humulesti, la Brosteni in crierii muntilor, in Neamt, la Falticeni, si acum la Socola, pentru a capata voie sa ma fac, ia, acolo, un popa prost, cu preoteasa si copii; prea mult mi se cere! Acus ii spun mamei ca ma duc la calugarie, in Neamt, ori la Secu. Si cu cata carte stiu, cu cata nu stiu, peste cativa ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc si sa strang un stiubei plin de galbeni, ca parintele Chirilas, de la jugarit, din Vanatorii Neamtului. S-apoi atunci... pune-ti, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la sold, icrisoare moi cat se poate de multe si altceva de gustare in buzunarile dulamei, pistoalele in brau, pe sub rasa, comanacul pe-o ureche, si, cu sabia Duhului in mana si pletele in vant, ia-o la papuc, peste Piciorul Rau, spre Cararea afurisita dintre Secu si Agapia din deal, unde toata vara se aude cantand un glas ingeresc:
Ici in vale, la parau,
Mielusa lui Dumnezeu!
Iar cate-un glas gros raspunde:
Hop si eu de la Durau,
Berbecu lui Dumnezeu!
Caci, fara sa vreau, aflasem si eu, pacatosul, cate ceva din tainele calugaresti... umbland vara cu baietii dupa... bureti prin partile acele, de unde prinsesem si gust de calugarie... Stii, ca omul cuprins de evlavie. In sfarsit, ca sa nu-mi uit vorba, toata noaptea cea dinainte de plecare, pana s-au revarsat zorile, m-am framantat cu gandul, fel si chip, cum as putea indupleca pe mama sa ma dea mai bine la manastire; si tocmai cand eram hotarat a spune mamei acestea, iaca si soarele rasare, vestind o zi frumoasa, si Luca Mosneagu, insuratel de-al doilea, a carui tanara nevasta avusese grija sa-l trezeasca la timp si sa-l pregateasca de pornire... se si aude strigand afara: Gata sunteti? Haidem! ca eu va astept cu caii inhamati. Mama atunci ma si ia repede-repede la pornit, fara sa am cand ii spune de calugarie. Si, scurta vorba, ne adunam, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, in ograda la mos Luca, sarutam noi mana parintilor, luandu-ne ramas bun cu ochii inecati in lacrimi si, dupa ce ne suim in caruta, suparati si plansi, ca vai de noi, Luca Mosneagu, harabagiul nostru, da bici cailor, zicand nevestei sale, care inchidea poarta dupa noi: Olimbiada, ia sama bine de borta ceea! Caci niste porci, spargand gardul intr-un loc, se innadise in gradina lui la papusoi. Era dimineata, in ziua de Taierea capului lui Ioan Botezatorul, cand ieseam din Humulesti, si fetele si flacaii, gatiti frumos, ca in zi de sarbatoare, foiau prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe fete! Numai eu cu Zaharia, ghemuiti in caruta lui mos Luca, ne duceam surgun, dracului pomana, ca mai bine n-oi putea zice.
- Rogu-te, mana mai tare, mos Luca, zic eu, sa nu se mai uite satul ca la urs la noi! Luca Mosneagu, insa, mana cum stia el, caci smartoagele lui de cai erau vlaguiti din cale-afara, si slabi, si ogarjiti ca niste mati de cei lesinati, nu zmei, cum zicea mama, care nu stia cum sa ma urneasca mai degraba din casa.
- Fire-ar afurisit sa fie cine a mai desfiintat si catihetiile cele, tocmai acum in vremea noastra! zise Zaharia lui Gatlan, plin de naduh, dupa ce-am iesit la drum, afara. Cand sa-ti petreci si tu tineretea, apuca-te de carturarie; parca are omul zece vieti! Tot umbland noi din scoala in scoala, mai mult, ia, asa de frunza frasinelului, maine, poimaine avem sa ne trezim niste babalaci gubavi si oftigosi numai buni de facut popi, iesiti din Socola.
- Ce zici dumneata, mos Luca, despre unele ca aceste?
- Ce sa zic, dascale Zaharia; stim noi cum vi-s formele? Eu trebuie sa va duc la locul hotarat, si, de-aici incolo, cum v-a sluji capul. Hi, calutii tatei, sa ne intoarcem cat mai degraba acasa! Cum auzeam noi pe mos Luca pomenind cu drag de casa si cand mai vedeam cum raman satele si locurile frumoase in urma, si tot altele necunoscute se infatisaza inainte-ne, supararea noastra crestea la culme! Pentru fiecare fantana, parau, valcica, dumbrava si alte locuri dragalase ce lasam in urma-ne scoteam cate-un suspin adanc din piepturile noastre! Si, dupa mintea ce-o aveam, neam fi intors inapoi chiar atunci, de nu eram dati in seama lui mos Luca, de care ne rusinam ca si de parintii nostri. Dupa un scurt popas, facut la podul de la Timisesti, de pe Moldova, pornim inainte spre Motca si suim incet-incet codrul Pascanilor. Apoi, din varful acestui codru, mai aruncam, nemernicii de noi, cate-o cautatura jalnica spre muntii Neamtului: uriasii munti, cu varfurile ascunse in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu rapejune, sopotind tainic, in mersul lor neincetat, si ducand, poate, cu sine multe-multe patimi si ahturi omenesti, sa le inece-n Dunarea mareata!
- Ei, ei! mai Zaharie, zic eu, coborandu-ne la vale spre Pascani; de-acum si muntii i-am pierdut din vedere, si instrainarea noastra este hotarata cine stie pentru cata vreme!
- Cum ne-a fi scris de la Dumnezeu sfantul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, s-apoi ramase dus pe ganduri tot drumul, pana la Blagesti, peste Siret, unde ne-a fost si masul in noaptea aceea. Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, putin de nu era sa ramanem chiori. De cu seara si pana dupa miezul noptii am stat numai intr-o fumaraie de baligi, ca la carantina, si tot ne-au cosit tantarii.
- Asa-i viata campeneasca, zise mos Luca, ciosmolindu-se si invartindu-se ca pe jaratic, de raul tantarimii. Cum treci Siretul, apa-i rea si lemnele pe sponci; iar vara te inadusi de caldura, si tantarii te chinuiesc amarnic. N-as trai la camp, Doamne fereste! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe camp: sarbezi la fata si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor.
- Stii una, mos Luca, zise Zaharia de la o vreme. Gainusa-i spre asfintit, raritile de-asemene, si luceafarul de ziua de-acum trebuie sa rasara; haidem sa pornim la drum!
- Ca bine zici, dascale Zaharie! parca t-a iesit un sfant din gura! Decat ne-om tot invarti si ciosmoli pe iasta prispa, mai bine sa scurtam din cale. Caci mare-i Dumnezeu, ne-a feri el de intamplari! Si asa, luandu-ne ramas bun de la gazda, care era tot afara culcat, pe alta prispa, plecam. Si cum iesim in sleah, parerea noastra de bine: intalnim cativa oameni, cu niste care cu dranita, mergand spre Iasi. Ne intovarasim cu dansii, de frica laiesilor din Ruginoasa, si hai-hai, hai-hai, pana-n ziua, iaca-ta-ne in Targul-Frumos, unde-am si injunghiat cativa harbuji intr-ales, de ne-am potolit, deocamdata, si foamea, si setea. Apoi, dupa ce s-au hodinit caii, am pornit inainte, spre Podu-Leloaie; si de aici, tot inainte spre Iasi, mai mult pe jos decat in caruta, caci zmeii lui mos Luca se muiasera de tot; si taranii nostri, glumeti cum sunt ei, ne tot sfichiuiau, in treacat, care dincotro, de ni-era mai mare rusinea de rusinea lui mos Luca. Iar, mai ales, pe la asfintitul soarelui, tocmai cand intram in Iasi, pe rohatca Pacurari, un flacauan al dracului ne-a luat in ras cum se cade, zicand:
- Mosule, ia sama de tine bine telegarii ceia, sa nu ia vant; ca Iasul ista-i mare si, Doamne fereste, sa nu faci vro primejdie! Atata i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe dansul! cate parastase si panaghii, toate i le-a ridicat...
- Iauzi, mai! Dac-ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde am pornit asta noapte, s-ar strange leoarba acasa, n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei! S-apoi doar nu vin eu acum intaiasi data la Iasi, sa-mi dea povat unul ca dansul ce randuiala trebuie sa pazesc. Patruzecile mane-sa de golan! Daca n-a stat oleaca, sa-l invat eu a mai lua de alta data drumetii in ras! Vazand noi ca ne iau oamenii tot peste picior si pe mos Luca tulburat din cale-afara, cum eram in caruta, ne acoperim peste tot c-un tol, zicand eu, cam cu sfiala:
- Mos Luca, de te-a intreba cineva, de-acum inainte, de ce trag caii asa de greu, sa spui ca aduci niste drobi de sare de la Ocna, si las' daca nu te-a crede fiecare!
- Ei, apoi?! Stiutu-v-am eu ca si voi mi-ati fost de-acestia? zise mos Luca, mergand pe langa cai, plin de naduh; nu ma faceti, ca ia acus va ard cateva jordii prin tolul cela, de v-a trece spurcatul! Auzind noi ce ni se pregateste, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind innadusit, si ca' mai ba sa zicem nici carc! In sfarsit, dupa multe sfichiuiri ce-a primit mos Luca de la unii-altii, cum e lumea a dracului, mergand noi in pasul cailor, din hop in hop, tot inainte prin ratacanile de pe ulitele Iasilor, am ajuns intr-un tarziu, noaptea, in cieriul Socolei si am tras cu caruta sub un plop mare, undeam gasit o multime de dascalime adunata de pe la catiheti, din toate judetele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai multi cu niste tarsoage de barbe cat badanalele de mari, sezand pe iarba, impreuna cu parintii lor, si preoti si mireni, si marturisindu-si unul altuia pacatele!
Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, după stăruința mamei.


Și oare de ce nu m-aș fi dat dus din Humulești, nici în ruptul capului, când mereu îmi spunea mama că pentru folosul meu este aceasta? Iaca de ce nu: drăgăliță Doamne, eram și eu acum holtei, din păcate! Și Iașii, pe care nu-i văzusem niciodată, nu erau aproape de Neamț, ca Fălticenii, de unde, toamna târziu și mai ales prin câșlegile de iarnă, fiind nopțile mari, mă puteam repezi din când în când, pașlind-o așa cam de după toacă, și tot înainte, seara pe lună, cu tovarășii mei la clăci în Humulești, pe unde știam noi, ținând tot o fugă, ca telegarii. Și după câte-un sărutat de la cele copile sprințare, și până-n ziuă fiind ieșiți din sat, cam pe la prânzul cel mare ne-aflam iar în Fălticeni, trecând desculți prin vad, în dreptul Baiei, Moldova înghețată pe la margini, și la dus și la întors, de ne degera măduva-n oase de frig! Inima însă ne era fierbinte, că ce gândeam și izbândeam. De la Neamț la Fălticeni și de la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și obositoare, de la Iași până la Neamț. Căci nu vă pară șagă: de la Neamț până la Iași e câtu-i de la Iași până la Neamț, nici mai mult, nici mai puțin. Și mai bine rămâi pe loc, Ioane, chiteam în mintea mea cea proastă, decât să plângi nemângâiat și să te usuci, de dorul cui știu eu, văzând cu ochii! Dar, vorba ceea: Ursul nu joacă de bună voie. Mort-copt, trebui să fac pe cheful mamei, să plec fără voință și să las ce-mi era drag! Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu care, în zile geroase de iarnă, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara, în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, prundul cu știoalnele, țarinile cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi-mi erau șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire! De piatră de-ai fi fost, și nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie când auzeai, uneori în puterea nopții, pe Mihai scripcarul din Humulești umblând tot satul câte c-o droaie de flăcăi după dânsul și cântând:

Frunză verde de cicoare,

Astă noapte pe răcoare

Cânta o privighetoare

Cu viersul de fată mare.

Și cânta cu glas duios,

De picau frunzele jos;

Și cânta cu glas subțire

Pentru-a noastră despărțire;

Și ofta și ciripea,

Inima de ț-o rupea!

Și câte și mai câte nu cânta Mihai lăutarul din gură și din scripca sa răsunătoare, și câte alte petreceri pline de veselie nu se făceau pe la noi, de-ți părea tot anul zi de sărbătoare! Vorba unei babe: Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie praznic și nuntă. Apoi lasă-ți, băiate, satul, cu tot farmecul frumuseților lui, și pasă de te du în loc străin și așa depărtat, dacă te lasă pârdalnica de inimă! Și doar mă sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pemama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei... și să mor printre străini! că văru-meu Ion Mogorogea, Gheorghe Trăsnea, Nică Oșlobanu și alții s-au lăsat de învățat și, despre asta, tot mănâncă pâine pe lângă părinții lor. Dar zadarnică trudă! Mama avea alte gânduri; ea îmi pregătea cu îngrijire cele trebuitoare, zicându-mi de la o vreme cu asprime:

- Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gâlceavă! Ai să pleci unde zic eu. Și Zaharia lui Gâtlan merge cu tine. Luca Moșneagu, megieșul nostru, vă duce cu căruța cu doi cai ca niște zmei. Ia, mai bine, repezi-te până la el de vezi, gata-i de drum? Că mâine desdimineață, cu ajutorul Domnului, plecați.

- Nu mă duc, mamă, nu mă duc la Socola, măcar să mă omori! ziceam eu, plângând cu zece rânduri de lacrimi. Mai trăiesc ei oamenii și fără popie.

- Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare! la mine nu se trec acestea... Pare-mi-se că știi tu moarea mea... Să nu mă faci, ia acuș, să iau culeșerul din ocniță și să te dezmierd cât ești de mare! Apoi cheamă pe tata și-i zice hotărâtor:

- Spune-i și d-ta băiatului, omule, ce se cuvine, ca să-și ia nădejdea și să-și caute de drum.

- Mai rămâne vorbă despre asta? zise tata posomorât. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său. Când m-ar bate numai atâta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gândul cum să-i port de cheltuială, căci banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele. Și la iști vro șase, afară de dânsul, dacă rămân acasă, nu le mai trebuie nimica? Dar fiind el cel mai mare, norocul său; trebuie să căutăm a-l zburătăci, căci nu se știu zilele omului! Și poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți. Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gândi la pornire, zicând în sine-mi cu amărăciune: Ce necaz pe capul meu! Preoții noștri din sat n-au mai trepădat pe la Socola, și mila sfântului! nu-i încape cureaua de pântecoși ce sunt. Dapoi călugării, o adunătură de zamparagii dugliși, din toată lumea, cuibăriți prin mănăstire, ce nu ajung? Și eu să înșir atâtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni, și acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preoteasă și copii; prea mult mi se cere! Acuș îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamț, ori la Secu. Și cu câtă carte știu, cu câtă nu știu, peste câțiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc și să strâng un știubei plin de galbeni, ca părintele Chirilaș, de la jugărit, din Vânătorii Neamțului. Ș-apoi atunci... pune-ți, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare moi cât se poate de multe și altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche, și, cu sabia Duhului în mână și pletele în vânt, ia-o la papuc, peste Piciorul Rău, spre Cărarea afurisită dintre Secu și Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas îngeresc:

Ici în vale, la părău,

Mielușa lui Dumnezeu!

Iar câte-un glas gros răspunde:

Hop și eu de la Durău,

Berbecu lui Dumnezeu!

Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești... umblând vara cu băieții după... bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie... Știi, ca omul cuprins de evlavie. În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile, m-am frământat cu gândul, fel și chip, cum aș putea îndupleca pe mama să mă dea mai bine la mănăstire; și tocmai când eram hotărât a spune mamei acestea, iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă, și Luca Moșneagu, însurățel de-al doilea, a cărui tânără nevastă avusese grijă să-l trezească la timp și să-l pregătească de pornire... se și aude strigând afară: Gata sunteți? Haidem! că eu vă aștept cu caii înhămați. Mama atunci mă și ia repede-repede la pornit, fără să am când îi spune de călugărie. Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându-ne rămas bun cu ochii înecați în lacrimi și, după ce ne suim în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi, Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor, zicând nevestei sale, care închidea poarta după noi: Olimbiadă, ia sama bine de borta ceea! Căci niște porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la păpușoi. Era dimineață, în ziua de Tăierea capului lui Ioan Botezătorul, când ieșeam din Humulești, și fetele și flăcăii, gătiți frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părțile, cu bucuria zugrăvită pe fețe! Numai eu cu Zaharia, ghemuiți în căruța lui moș Luca, ne duceam surgun, dracului pomană, că mai bine n-oi putea zice.

- Rogu-te, mână mai tare, moș Luca, zic eu, să nu se mai uite satul ca la urs la noi! Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el, căci smârțoagele lui de cai erau vlăguiți din cale-afară, și slabi, și ogârjiți ca niște mâți de cei leșinați, nu zmei, cum zicea mama, care nu știa cum să mă urnească mai degrabă din casă.

- Fire-ar afurisit să fie cine a mai desființat și catihețiile cele, tocmai acum în vremea noastră! zise Zaharia lui Gâtlan, plin de năduh, după ce-am ieșit la drum, afară. Când să-ți petreci și tu tinerețea, apucă-te de cărturărie; parcă are omul zece vieți! Tot umblând noi din școală în școală, mai mult, ia, așa de frunza frăsinelului, mâine, poimâine avem să ne trezim niște babalâci gubavi și oftigoși numai buni de făcut popi, ieșiți din Socola.

- Ce zici dumneata, moș Luca, despre unele ca aceste?

- Ce să zic, dascăle Zaharia; știm noi cum vi-s formele? Eu trebuie să vă duc la locul hotărât, și, de-aici încolo, cum v-a sluji capul. Hi, căluții tatei, să ne întoarcem cât mai degrabă acasă! Cum auzeam noi pe moș Luca pomenind cu drag de casă și când mai vedeam cum rămân satele și locurile frumoase în urmă, și tot altele necunoscute se înfățișază înainte-ne, supărarea noastră creștea la culme! Pentru fiecare fântână, pârâu, vâlcică, dumbravă și alte locuri drăgălașe ce lăsam în urmă-ne scoteam câte-un suspin adânc din piepturile noastre! Și, după mintea ce-o aveam, neam fi întors înapoi chiar atunci, de nu eram dați în seama lui moș Luca, de care ne rușinam ca și de părinții noștri. După un scurt popas, făcut la podul de la Timișești, de pe Moldova, pornim înainte spre Moțca și suim încet-încet codrul Pășcanilor. Apoi, din vârful acestui codru, mai aruncăm, nemernicii de noi, câte-o căutătură jalnică spre munții Neamțului: uriașii munți, cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele și se revarsă pâraiele cu răpejune, șopotind tainic, în mersul lor neîncetat, și ducând, poate, cu sine multe-multe patimi și ahturi omenești, să le înece-n Dunărea măreață!

- Ei, ei! măi Zaharie, zic eu, coborându-ne la vale spre Pășcani; de-acum și munții i-am pierdut din vedere, și înstrăinarea noastră este hotărâtă cine știe pentru câtă vreme!

- Cum ne-a fi scris de la Dumnezeu sfântul, zise Zaharia, cu glasul aproape stins, ș-apoi rămase dus pe gânduri tot drumul, până la Blăgești, peste Siret, unde ne-a fost și masul în noaptea aceea. Dar vai de masul nostru! Aici, pe prispa unui rotar, puțin de nu era să rămânem chiori. De cu seară și până după miezul nopții am stat numai într-o fumăraie de baligi, ca la carantină, și tot ne-au coșit țânțarii.

- Așa-i viața câmpenească, zise moș Luca, cioșmolindu-se și învârtindu-se ca pe jăratic, de răul țânțărimii. Cum treci Siretul, apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic. N-aș trăi la câmp, Doamne ferește! Halal pe la noi! Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața; lemne, de-ajuns; vara, umbră și răcoare în toate părțile; oamenii, mai sănătoși, mai puternici, mai voinici și mai voioși, iar nu ca iști de pe câmp: sarbezi la față și zbârciți, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte, în toată viața lor.

- Știi una, moș Luca, zise Zaharia de la o vreme. Găinușa-i spre asfințit, rarițile de-asemene, și luceafărul de ziuă de-acum trebuie să răsară; haidem să pornim la drum!

- Că bine zici, dascăle Zaharie! parcă ț-a ieșit un sfânt din gură! Decât ne-om tot învârti și cioșmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale. Căci mare-i Dumnezeu, ne-a feri el de întâmplări! Și așa, luându-ne rămas bun de la gazdă, care era tot afară culcat, pe altă prispă, plecăm. Și cum ieșim în șleah, părerea noastră de bine: întâlnim câțiva oameni, cu niște care cu draniță, mergând spre Iași. Ne întovărășim cu dânșii, de frica lăieșilor din Ruginoasa, și hai-hai, hai-hai, până-n ziuă, iacă-tă-ne în Târgul-Frumos, unde-am și înjunghiat câțiva harbuji într-ales, de ne-am potolit, deocamdată, și foamea, și setea. Apoi, după ce s-au hodinit caii, am pornit înainte, spre Podu-Leloaie; și de aici, tot înainte spre Iași, mai mult pe jos decât în căruță, căci zmeii lui moș Luca se muiaseră de tot; și țăranii noștri, glumeți cum sunt ei, ne tot șfichiuiau, în treacăt, care dincotro, de ni-era mai mare rușinea de rușinea lui moș Luca. Iar, mai ales, pe la asfințitul soarelui, tocmai când intram în Iași, pe rohatca Păcurari, un flăcăuan al dracului ne-a luat în râs cum se cade, zicând:

- Moșule, ia sama de ține bine telegarii ceia, să nu ia vânt; că Iașul ista-i mare și, Doamne ferește, să nu faci vro primejdie! Atâta i-a trebuit lui moș Luca, ș-apoi lasă pe dânsul! câte parastase și panaghii, toate i le-a ridicat...

- Iauzi, măi! Dac-ar ști el, chiolhănosul și ticăitul, de unde am pornit astă noapte, ș-ar strânge leoarba acasă, n-ar mai dârdâi degeaba asupra căișorilor mei! Ș-apoi doar nu vin eu acum întâiași dată la Iași, să-mi dea povăț unul ca dânsul ce rânduială trebuie să păzesc. Patruzecile mâne-sa de golan! Dacă n-a stat oleacă, să-l învăț eu a mai lua de altă dată drumeții în râs! Văzând noi că ne iau oamenii tot peste picior și pe moș Luca tulburat din cale-afară, cum eram în căruță, ne acoperim peste tot c-un țol, zicând eu, cam cu sfială:

- Moș Luca, de te-a întreba cineva, de-acum înainte, de ce trag caii așa de greu, să spui că aduci niște drobi de sare de la Ocnă, și las' dacă nu te-a crede fiecare!

- Ei, apoi?! Știutu-v-am eu că și voi mi-ați fost de-aceștia? zise moș Luca, mergând pe lângă cai, plin de năduh; nu mă faceți, că ia acuș vă ard câteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! Auzind noi ce ni se pregătește, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înnădușit, și ca' mai ba să zicem nici cârc! În sfârșit, după multe șfichiuiri ce-a primit moș Luca de la unii-alții, cum e lumea a dracului, mergând noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe ulițele Iașilor, am ajuns într-un târziu, noaptea, în cieriul Socolei și am tras cu căruța sub un plop mare, undeam găsit o mulțime de dăscălime adunată de pe la catiheți, din toate județele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai mulți cu niște târsoage de barbe cât badanalele de mari, șezând pe iarbă, împreună cu părinții lor, și preoți și mireni, și mărturisindu-și unul altuia păcatele!

Printeaza povestea

Articole recomandate