Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fără îndoială, cea mai curioasă din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineață în împrejurimile de la Moncalieri, ca să vedem o vilă de închiriat pentru vara viitoare, fiindcă în anul acesta nu ne mai ducem la băi.
Acolo găsirăm pe un fost profesor, care acum este secre-tarul stăpânului casei. Ne arătă toate odăile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceață.
Pe masa lui se afla o călimară de lemn, de formă conică, sculptată într-un chip ciudat. Văzând pe tata că se uită cu curiozitate la ea, acel domn îi zise:
— Țin foarte mult la călimara asta și vă spun de ce. Sunt acum câțiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarnă am fost trimis să dau lecții arestaților din pușcăria de la mar-ginea orașului. Îmi făceam lecțiile în biserica pușcăriei, clă-dire de formă rotundă, având jur-împrejur, în zid, mici feres-trui pătrate închise cu drugi de fier încrucișați și fiecare ferestruie răspundea în câte o chilie.
Îmi făceam lecția plimbându-mă prin biserica rece și întunecoasă; școlarii mei stăteau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chi-purile lor, niște chipuri galbene, cu bărbi lungi și cu părul zbârlit și cărunt, cu niște ochi sticloși de hoți și de ucigași. La numărul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalți, care învăța bine și se uita la mine cu respect și recunoștință. Era frumos, tânăr, cu barba neagră, sărmanul mai mult ne-norocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplăria de lux. Odată, înfuriat că stăpânul său îl înjurase pe nedrept, îi az-vârli cu rindeaua în cap, și dând într-un ceas rău, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai mulți ani de închisoare.
Bietul om, în trei luni învățase să scrie și să citească. Citea mereu și, de ce mergea înainte cu învățătura, se făcea tot mai silitor și se căia mai amarnic de crima ce o săvârșise fără voie. Într-o zi, pe la sfârșitul lecției, îmi făcu semn să mă apropii de ferestruia lui, și-mi spuse cu părere de rău, că a doua zi pleacă de la Turin, fiindcă-l trimiteau să-și sfârșească anii de osândă în închisorile din Veneția.
Își luă rămas bun de la mine, rugându-mă cu vocea umilită și înduioșată să fac bine, să-i dau mâna. Eu i-o întinsei și el mi-o sărută, zicându-mi:
— Vă mulțumesc din toată inima! și dispăru, iar eu îmi retrăsei mâna scăldată în lacrimi.
Sunt șase ani de atunci și nu l-am mai văzut. Nici nu mai mă gândeam la acel nenorocit, când, alaltăieri de dimineață, văd că vine la mine un necunoscut, rău îmbrăcat, cu o barbă lungă și neagră, în care se zăreau câțiva peri albi. El mă întrebă:
— Dumneavoastră sunteți domnul profesor Vespucci?
— Eu! îi răspunsei, dar dumneata cine ești?
— Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastră m-ați învățat să scriu și să citesc acum șase ani, vă aduceți aminte. La cea din urmă lecție mi-ați făcut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispășit vina și iată-mă! Am venit să vă rog să nu refuzați primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închi-soare pentru dumneavoastră. Domnule profesor, vă rog din suflet să nu-l refuzați!.
Eu rămăsei uimit, fără grai. El crezu că nu voiesc să-l pri-mesc și se uită la mine, ca și cum ar fi zis:
"Oare șase ani de suferință n-au fost de ajuns, ca să-mi spele mâinile?" Și mă privi cu așa mare durere, încât întinsei îndată mâna și luai obiectul. Iată-l!
Ne uitarăm cu băgare de seamă la călimară. S-ar fi crezut că e săpată cu vârful unui cui; ce lucru de o răbdare nes-pusă! Călimara înfățișa o pană de scris culcată pe un caiet pe care se aflau săpate următoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numărului 78. Șase ani și mai jos cu litere mai mici: Muncă și speranță!
Ne mai uitarăm puțin cu băgare de seamă la călimară, ne luarăm ziua bună de la profesor și plecarăm...
Cât ținu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum stătea la ferestruia sa, nici rămasul bun ce și l-a luat de la profesor, nici călimara lucrată cu atâta răbdare în închisoare, care parcă spune atâtea su-ferințe. Visai toată noaptea pe prizonier și azi dimineață tot mai mă gândeam la el... nu știam ce mare surprindere mă aștepta la școală!
Mă așezasem la locul meu, lângă Derossi, și abia îmi sfârșisem problema de aritmetică pentru concursul lunar; începui să povestesc amicului meu toată istoria arestatului, a călimării, cum era lucrată, inscripția de pe ea:
Șase ani! În fine, tot. Derossi, tresări și începu să se uite la Crossi, fiul precupeței, care stătea într-o bancă mai în față, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale.
— Taci! îmi zise Derossi încet, luându-mă de mână. Ascultă. Crossi mi-a spus alaltăieri, că a zărit în mâna tatălui său, care s-a întors din America, o călimară de lemn, lucrată cu mâna și reprezentând o pană culcată pe un caiet Sigur că e aceea. Șase ani! așa trebuie să și fie. Da! Crossi credea că tatăl său e în America, pe când el, sărmanul, era în pușcărie. Băiatul era mic, pe când tatăl său a săvârșit crima și nu-și aducea aminte. Mama sa l-a amăgit și el sărăcuțul, nu știe nimic: să nu spunem nimănui o vorbă despre aceasta!
Eu rămăsei mut și cu ochii ațintiți asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coală de hârtie și îi luă din mână "Infirmie-rul tatii", istorisire lunară, pe care profesorul i-o dăduse de copiat, ca să i-o scrie el. Îi dădu penițe, îl mângâie și mă făcu să făgăduiesc pe onoarea mea, că n-am să spun nimănui ni-mic despre cele aflate.
Când am ieșit din clasă, mi-a zis repede:
— Ieri, tatăl său a venit să-l ia de la școală; sigur, trebuie să fi venit și acum; să faci și tu ce voi face eu!
Ieșirăm pe stradă; tatăl lui Crossi era aici, stătea cam la o parte: e prost îmbrăcat, barba lui neagră e puțin încărunțită, fața palidă și îngrijită. Derossi strânse pe Crossi de mână și îi zise tare, ca să-l audă tatăl său: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub bărbie.
Făcui și eu tot ca el, dar amândoi devenirăm roșii ca fo-cul. Tatăl lui Crossi se uită adânc la noi, cu o privire blândă, în care însă se zărea oarecare neliniște și îndoială: ne în-gheță inima.
Acolo găsirăm pe un fost profesor, care acum este secre-tarul stăpânului casei. Ne arătă toate odăile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceață.
Pe masa lui se afla o călimară de lemn, de formă conică, sculptată într-un chip ciudat. Văzând pe tata că se uită cu curiozitate la ea, acel domn îi zise:
— Țin foarte mult la călimara asta și vă spun de ce. Sunt acum câțiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarnă am fost trimis să dau lecții arestaților din pușcăria de la mar-ginea orașului. Îmi făceam lecțiile în biserica pușcăriei, clă-dire de formă rotundă, având jur-împrejur, în zid, mici feres-trui pătrate închise cu drugi de fier încrucișați și fiecare ferestruie răspundea în câte o chilie.
Îmi făceam lecția plimbându-mă prin biserica rece și întunecoasă; școlarii mei stăteau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chi-purile lor, niște chipuri galbene, cu bărbi lungi și cu părul zbârlit și cărunt, cu niște ochi sticloși de hoți și de ucigași. La numărul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalți, care învăța bine și se uita la mine cu respect și recunoștință. Era frumos, tânăr, cu barba neagră, sărmanul mai mult ne-norocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplăria de lux. Odată, înfuriat că stăpânul său îl înjurase pe nedrept, îi az-vârli cu rindeaua în cap, și dând într-un ceas rău, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai mulți ani de închisoare.
Bietul om, în trei luni învățase să scrie și să citească. Citea mereu și, de ce mergea înainte cu învățătura, se făcea tot mai silitor și se căia mai amarnic de crima ce o săvârșise fără voie. Într-o zi, pe la sfârșitul lecției, îmi făcu semn să mă apropii de ferestruia lui, și-mi spuse cu părere de rău, că a doua zi pleacă de la Turin, fiindcă-l trimiteau să-și sfârșească anii de osândă în închisorile din Veneția.
Își luă rămas bun de la mine, rugându-mă cu vocea umilită și înduioșată să fac bine, să-i dau mâna. Eu i-o întinsei și el mi-o sărută, zicându-mi:
— Vă mulțumesc din toată inima! și dispăru, iar eu îmi retrăsei mâna scăldată în lacrimi.
Sunt șase ani de atunci și nu l-am mai văzut. Nici nu mai mă gândeam la acel nenorocit, când, alaltăieri de dimineață, văd că vine la mine un necunoscut, rău îmbrăcat, cu o barbă lungă și neagră, în care se zăreau câțiva peri albi. El mă întrebă:
— Dumneavoastră sunteți domnul profesor Vespucci?
— Eu! îi răspunsei, dar dumneata cine ești?
— Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastră m-ați învățat să scriu și să citesc acum șase ani, vă aduceți aminte. La cea din urmă lecție mi-ați făcut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispășit vina și iată-mă! Am venit să vă rog să nu refuzați primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închi-soare pentru dumneavoastră. Domnule profesor, vă rog din suflet să nu-l refuzați!.
Eu rămăsei uimit, fără grai. El crezu că nu voiesc să-l pri-mesc și se uită la mine, ca și cum ar fi zis:
"Oare șase ani de suferință n-au fost de ajuns, ca să-mi spele mâinile?" Și mă privi cu așa mare durere, încât întinsei îndată mâna și luai obiectul. Iată-l!
Ne uitarăm cu băgare de seamă la călimară. S-ar fi crezut că e săpată cu vârful unui cui; ce lucru de o răbdare nes-pusă! Călimara înfățișa o pană de scris culcată pe un caiet pe care se aflau săpate următoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numărului 78. Șase ani și mai jos cu litere mai mici: Muncă și speranță!
Ne mai uitarăm puțin cu băgare de seamă la călimară, ne luarăm ziua bună de la profesor și plecarăm...
Cât ținu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum stătea la ferestruia sa, nici rămasul bun ce și l-a luat de la profesor, nici călimara lucrată cu atâta răbdare în închisoare, care parcă spune atâtea su-ferințe. Visai toată noaptea pe prizonier și azi dimineață tot mai mă gândeam la el... nu știam ce mare surprindere mă aștepta la școală!
Mă așezasem la locul meu, lângă Derossi, și abia îmi sfârșisem problema de aritmetică pentru concursul lunar; începui să povestesc amicului meu toată istoria arestatului, a călimării, cum era lucrată, inscripția de pe ea:
Șase ani! În fine, tot. Derossi, tresări și începu să se uite la Crossi, fiul precupeței, care stătea într-o bancă mai în față, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale.
— Taci! îmi zise Derossi încet, luându-mă de mână. Ascultă. Crossi mi-a spus alaltăieri, că a zărit în mâna tatălui său, care s-a întors din America, o călimară de lemn, lucrată cu mâna și reprezentând o pană culcată pe un caiet Sigur că e aceea. Șase ani! așa trebuie să și fie. Da! Crossi credea că tatăl său e în America, pe când el, sărmanul, era în pușcărie. Băiatul era mic, pe când tatăl său a săvârșit crima și nu-și aducea aminte. Mama sa l-a amăgit și el sărăcuțul, nu știe nimic: să nu spunem nimănui o vorbă despre aceasta!
Eu rămăsei mut și cu ochii ațintiți asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coală de hârtie și îi luă din mână "Infirmie-rul tatii", istorisire lunară, pe care profesorul i-o dăduse de copiat, ca să i-o scrie el. Îi dădu penițe, îl mângâie și mă făcu să făgăduiesc pe onoarea mea, că n-am să spun nimănui ni-mic despre cele aflate.
Când am ieșit din clasă, mi-a zis repede:
— Ieri, tatăl său a venit să-l ia de la școală; sigur, trebuie să fi venit și acum; să faci și tu ce voi face eu!
Ieșirăm pe stradă; tatăl lui Crossi era aici, stătea cam la o parte: e prost îmbrăcat, barba lui neagră e puțin încărunțită, fața palidă și îngrijită. Derossi strânse pe Crossi de mână și îi zise tare, ca să-l audă tatăl său: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub bărbie.
Făcui și eu tot ca el, dar amândoi devenirăm roșii ca fo-cul. Tatăl lui Crossi se uită adânc la noi, cu o privire blândă, în care însă se zărea oarecare neliniște și îndoială: ne în-gheță inima.
Printeaza povestea