Autor: Iuliu Cezar Savescu
IÎn ţara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,
Acolo unde palmierii înalţă frunţi cutezătoare,
Sub cerul picelorşii, sub foc de raze orbitoare,
Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,
Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;
Creşteau şi florile de lotus, şi albe flori de iacint,
Şi lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,
Şi-n barcă, trist, cânta poetul, pişcând din strune de argint.
Cântarea lui, înduioşată, era o sfântă rugăciune,
Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;
Din glasul lui puteai cunoaşte că toate sunt deşertăciune,
Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.
II
“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krişna, Agin, o zei puternici,
“Puternici zei ce ne conduceţi în lupta noastră pe pământ,
“Deschideţi porţile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,
“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.
“Mi-aţi dat destul, în taina nopţii. Sub cortul meu de frunze late,
“Să-mpace sufletu-mi, trimiteţi fâşii de raze argintii;
“Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadenţate,
“M-adorm, şi-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărăţii.
“În zori de zi, când ara,şind ca pudica fecioară
“Ridică vălul trist al nopţii, în glas de păsări mă trezesc;
“Mă cheamă blândele izvoare şi pomii mândri mă-nconjoară,
“Şi-asupra mea, cu dărnicie şi flori şi frunze risipesc.
“Dindul spornic al naturii un dar bogat cu prisosinţă
“Aţi dat poetului Walmiki, nemuritor şi sfânt buchet,
“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoştinţă,
“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.
“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;
“Zadarnic daţi atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;
“Deschideţi porţile eterne; deschideţi sfânta împărăţie,
“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.
III
Atunci ieşi din mări şi luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Şi peste lac se-ntinse o pânză ţesută-n fir de-argint şi aur,
Şi lacul leneş se întinse, a suspinat şi-a adormit.
Crăpă-n zigzag nemărginirea şi zeul Krişna-atot puternic,
Pe-un car deze se coboară din nu-i mândru de palmier;
Poetul lira îşi aruncă, îşi pleacă fruntea de cucernic
Şi-n clarul lacului se vede şi jos şi sus acelaşi cer.
Krişna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
“Vărsai în sufletul tăuze ce-am smuls din harurile sfinte,
“Şi-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.
“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ţi rugăciune;
“Ar zice toţi c-am fost cu tine un crunt duşman neiertător;
“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”
IV
Atunci Walmiki, grav şi rece, întinse braţele-n lumină;
“Krişna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
“Mi-ai fost de zece ori părinte, şi tu din gloria-ţi divină
“Te-apii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.
“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoştinţă;
“Eu văd cu pismă înşişi şerpii din fala ta părtaşi că sânt;
“Din cer tu caţi cu bunătate l-aşa de josnică fiinţă,
“Le dai şi lor tovărăşie, când singur, vai! sânt pe pământ.”
Krişna zâmbi dumnezeeşte, simţise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârşit,
Şi zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoizalba-i haină:
Uşor, ca fulgu-n legănare, pe ţărmul apei s-a oprit.
Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare şi plăpândă,
Suflă în ea şi-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Şi iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roşind ca frageda-ara, de apă păru-şi scutură.
V
Krişna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
“Îndreaptă-ţi faţa spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăieşti”.
Mai zise iarăşi lui Walmiki: “Îţi dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsufleţeşti”.
Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau aşa cu dânsul!
“Priveşte-n inima-i spurcată cum negri şerpi îi mişuiesc!
“Privind tu însuţi n-ai fi-n stare de jale mare să-şi ţii plânsul!
“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă înzesc”.
“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
“Cu fiare-n lanţuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
“Şi-ntr-însul văd prăpăstii sute, şi dânsul rabdă umilit!”
“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krişna îi zise, vezi caverne,
“Vezi şerpi şi-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
“Zâmbeşte-i tu, şi-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
“Atingă braţul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.
Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Şi-ndată inima-i zbită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Şi zeul însuşi, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.
Iar barca, lebădă uşoară, din os de scoici meşteşugită,
Purcede lin, legănătoare, spre ţărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarăşea-i iubită,
Îngână cântecul vieţii, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!
Mai 1806
Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
Printeaza poezia