povesti de citit Emil Garleanu – Cantaretul

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gândeste el, nu era alta care sa aiba stramosi mai alesi si mai de viata. Pamântul era o nimica toata, un bot de huma ce orbecaia far’ de nici un capatâi, prin vazduh, când neamul lor greieresc îsi ridica osanele lui însusi, supt frunzele uriase din care astazi nici macar urme n-au ramas. Ei biruisera vremea – dainuiau stapâni în lung si-n lat, ca si pe atunci. Chiar un strabunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântarea în cuptorul brutariei lui Por-împarat. Si astea nu erau vorbe de ici de colo; ci le povesteau batrânii în toate mintile lor, si ei, fireste, de la alti batrâni priceputi le auzisera. Caci doar asa ramân povestile pe lume.
Toate gândurile acestea navalisera greierului în cap într-o seara, când nu putea atipi din pricina unei priveghetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul supt care dânsul se odihnea. „Ma rog, n-as putea-o vedea si eu pe dihania asta? Ce neam asa de obraznic sa fie?“ se întreba greierul. Si cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca sa afle si-un raspuns, îsi puse în minte sa iscodeasca pe o lacusta, desi numai la gândul ca avea sa vorbeasca unei obraznicaturi, care îndraznise sa se întreaca din sarit cu el, îl apucau furiile. O cauta totusi si n-o gasi. „Fireste – gândi greierul – lacusta si sa stea acasa – dracul a mai vazut!“ Si cum luna se ascunsese într-un nor, ruga pe un licurici sa-i lumineze calea. Si, asa, se întoarse.
Toata nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îsi facuse de cap. Îl mai mângâie însa pe greier iubirea si laudele care o multime de maica-domnului – gânganiile cele rosii stropite cu negru – i-o aratau. Lasa ca-l cainau ca nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul întelesese ca si ele erau mirate de îndrazneala unei paseri venetice, care turbura linistea bastinasilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie, si, în zori de zi, li se închina cu plecaciune, poftindu-le, în juru-i, sa-l asculte.
Si, cu toata oboseala, greierul le cânta, în cinstea lor, un imn al diminetei. Iar vacile-domnului îl rugau sa nu mai conteneasca, fiindca ele altceva n-aveau de facut decât sa-l asculte.
Si le-a cântat greierul pâna ce soarele s-a ridicat de câteva suliai pe cer. Iar încalzindu-se grozav, cântaretul se ruga de iertare, sa atipeasca putin. Si se adaposti supt frunza unei rochita-rândunicii. Iar vacile-domnului se sfstuirs, se ridicara pe firicelele de iarba dimprejurul culcusului cinstitului cântaret si, leganându-se usor, începura sa-i faca vânt, sa doarma în racoare, cum se si cuvenea unui mândru crai ce era.


Printeaza povestea