povesti de citit Emil Garleanu – Cat Un Fir De Neghina

povesti de citit

Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi. Gândirea aceasta i-o spuse gânganiei o furnică. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia văzuse de câteva zile lumina soarelui, pământul, florile! In iarbă i-au părut toate un rai; dar când a întins aripioarele şi-a zburat, mirându-se că poate să străbată aerul, când apoi a căzut, istovită de oboseală, pe-o frunză, atunci întâiaşi dată a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte... Ce era? O gânganie mică, fără strălucire, rotundă, ca o sămânţă. De unde venea? Din iarbă; ţinea minte că se trezise subt rochiţa rândunicii. Dar încotro avea să se îndrepte? Ei, ăsta era greul!
S-a scoborât de pe frunză, şi-a purces să caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo - furnica nicăiri. Altele a întâlnit - dar grăbite. Furnicile nu prea stau de vorbă. Amers mult şi bine; altă gândire n-a mai auzit. „înţelepciunea e rară" se gândea biata gânganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! într-o zi o prinse ploaia: din nebăgare de seamă căzu într-un şuvoi. De-abia scăpă, pe-un pai. Iar altă dată - ce spaimă, Doamne! stătu o clipă, fără suflare, subt talpa cizmei grădinarului. Avusese noroc de-o pietricică ce lăsase lângă dânsa un gol. De ce-ţi atârnă viaţa în ziua de azi! Dar trebuia să se păzească cu tot dinadinsul. Trai e acela când eşti nevoit să-l cumpăneşti în fiecare clipă? Umbla numai pe dibuitele: cercetând, ocolind, ispitind. Colo e apă, dincolo oameni, mai la o parte un cărucior cu copii. „La ce m-a lăsat Dumnezeu dacă n-am părticica mea de pământ, se întreba gângania? Unde să mă aşez ca să rămân liniştită?" Atunci în faţă i se ridică deodată casa, locuinţa stăpânului grădinii. „Sus, acolo, trebuie să fie bine... dar e prea înalt. Să se ridice cu cumpătare". întâi zbură pe vârful unei gherghine; de-acolo pe-un copăcel, pe-un călin; pe urmă pe iedera dimprejurul balconului. In sfârşit, iat-o; a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf! cum arde tabla. Soarele o dogoreşte-un chin. Va să zică şi aici - iad. Şi gândul o munci iar: „Ce rost avea pe lume?..." Toate celelalte vietăţi păreau că au o chemare. Şi fiuturul? Cum de nu. Dar fluturul e încântarea ochilor, e floare zburătoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casă, agoniseşte - trăiesc mii la un loc; furnica dacă ar fi de o sută de ori mai mare i-ar fi destulă mintea pe care o are acum, în vreme ce atâtea dobitoace, mari cât munţii, dacă ar fi de o sută de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina... Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?...
In clipa aceea gâza prinse cu ochişorii o semene a ei zburând pe sus, căutând poate un loc de scăpare ca şi dânsa. Dar nici n-apucă bine să se uite la ea, când, ca o săgeată, o rândunică se repezi din cuibul de subt streaşină şi prinse din zbor tovarăşa de suferinţă. Peste o clipă se auzi ţipetele de bucurie ale puişorilor cărora rândunica le aducea hrană. Şi gângania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastră: să hrănim paserile care au ce căuta pe lume!"...
... Gâza întinse aripioarele, se lăsă în gol, pluti puţin; apoi săgeata străbătu din nou aerul. Se auzi o pâlpâire de aripi. Şi, îndată, puişorii primeau, gălăgioşi, pe mama bună ce le aducea iar hrană.

Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,