Autor: George Toparceanu
„N-o să mai iubesc”, ziseseBiata-mi inimă naivă,
Dar văzându-te pe tine,
A căzut în recidivă.
*
Supărările iubirii
Sunt ca ploile cu soare:
Repezi, dar cu cât mai repezi
Cu atît mai trecătoare.
*
Musafiri la mine-acasă,
Fără să-i poftesc vreodată,
Am un şoarec, doi painjeni
Şi, din când în când, o fată.
*
La fereastra ta-mi zâmbiră
Toate florile din glastră,
Numai floarea cea mai dulce
A fugit de la fereastră.
*
Cum pierzi noaptea cu cetitul!
Am trecut din întâmplare
Şi-mi venea, aşa, să intru
Şi să suflu-n lumânare...
*
Zici că la război, iubito,
Vii cu mine fără preget...
O, dar cum plângeai asară,
Când te-ai înţepat la deget!
*
Greu mi-i, dragă, fără tine
Şi te chem de-atâtea ori, -
Nu din zori şi până-n sară,
Ci din sară până-n zori...
*
Multe-i spun când nu m-ascultă,
Dar tresar şi tac din gură
Când, c-un zâmbet, îşi ridică
Ochii de pe cusătură.
*
Ochii negri, faţa albă,
Păr întunecat şi mare,
Inima – un sloi de gheaţă.
Alte semnalmente: n-are.
*
Draga mea, fără cuvinte,
Doar din ochi pricepe toate.
Numai cât mă uit la dânsa
Şi-mi răspunde: "Nu se poate!"
*
"Toate-s vechi", a zis poetul...
Chiar şi cântecul acesta
A mai fost, odinioară,
Publicat în Zend-Avesta*.
*Cartea sfântă a vechilor irani, care cuprinde invăţăturile zeului Zoroastru, scrise în limba zendă.
1912
Din volumul "Balade vesele şi triste"
Printeaza poezia