poezii diverse – Confesiune

poezii

Autor: Mihai Eminescu

Aci este lumea... de-o sfărâm ­ e sfărâmată.
De sfărâm pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană
Ce arde-n universul bolnav de viaţă vană.
Şi marea tace-nceată; cântau strigoi; mişcare;
O noapte condensată, în veci nepieritoare,
Ca noaptea din sicrie, din groapă, din caverne ­
Povestea liniştită a morţii cei eterne...
Nu vezi că deşi chipu-mi arat-a fi de gheaţă,
Un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa?
V-am înşelat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme
Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain,
V-am semănat în spaţiu pe voi sămânţa Cain,
Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat
Şi pentru voi anume creai al vieţii iad.
Şi să vă-nşele vecinic l-am îmbrăcat frumos
Cu nopţi senine-n stele, cu soare auros.
În sâmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere şi în păcat zâmbire.
Tot ce-aspiraţi în lume, toate-au acelaşi fine.
În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine
Şi de vă-ntindeţi mâna dup-a mea umbra-avară,
Las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară.
Coroană, aur, glorii, cântare şi comori,
Istorie şi nume, iubire şi onori
Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:
Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s... eu.
Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge...
Am zugrăvit în ochii-ţi semănături de stele.
Moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele.
Ca să vă-nşel privirea am născocit eu timpul.
El vă arată iadul, imperiul, Olimpul
Şi cu mândrie poartă a veciniciei mască
Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască
Îl şi ucide. Totuşi, în clipa suspendată,
Dacă din noapte-eternă o fiinţă se arată,
El vede cer şi stele, oceanul, universul;
El nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul
Ce-l sperie ­ trecutul ­ gigant cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune,
În petice de vreme cătând înţelepciune.
Ce înţeles au ele... ce este a lor fire?
Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.
Nu vrei s-asculţi de mine. ­ Nu ştii s-asculţi. ­ Mi-e milă.
Nu este dat ca omul cel muritor, în silă
Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,
Să ducă-n piept durerea ­ aceea ce menită
A fost ca să o poarte o omenire toată,
Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată
În mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta.
Nefericite iată confesiunea mea.

Printeaza poezia

Tagged , , , ,