Vi s-a dat să faceți descrierea monumentului ridicat conte-lui Cavour. Poți s-o faci. Dar nu poți să pricepi acum, cine a fost contele Cavour. Deocamdată află numai atât: a fost ani îndelungați primul-ministru al Piemontului. El a trimis ar-mata piemonteză în Crimeea, ca să reînalțe prin victoria de la Cernaia gloria noastră militară căzută prin înfrângerea de la Novara+. El a obținut ca 50.000 francezi să treacă Alpii, ca să alunge pe austriecii din Lombardia. El a guvernat Italia în epoca cea mai solemnă a revoluției noastre. El a dat în anii aceia cel mai puternic avânt sfintei unități a patriei; da, el; cu strălucitoarea lui inteligență, cu stăruința sa neînvinsă și cu o muncă titanică.
Mulți generali au petrecut ceasuri îngrozitoare pe câmpul de bătaie; el însă a petrecut ceasuri și mai îngrozitoare în cabinetul său, când uriașa lui operă putea să se dărâme dintr-un moment într-altul, ca o casă zidită pe nisip, la cel mai mic cutremur de pământ.
El a petrecut ceasuri, zile și nopți întregi cu moartea în suflet, frământându-și inima și creierii, pierzându-și aproape mințile. Această uriașă și frumoasă muncă îi răpi douăzeci de ani din viață. Cu toate că era chinuit de boala care avea să-l culce în mormânt, totuși luptă fără preget pentru propă-șirea țării sale.
— Curios lucru! zicea el, cu mâhnire pe patul său de moarte, nu știu să mai citesc, nu pot să mai citesc! și strigă: Tămăduiți-md! Mintea mi se întunecă, și am nevoie de toate mințile mele, ca să mă ocup de lucruri serioase.
Când era pe moarte și tot orașul era tulburat, iar regele stătea la căpătâiul său, el tot mai zicea cu durere: Aș avea multe lucruri să vă spun, Maiestate: multe de deslușit; dar sunt bolnav, nu pot, nu pot! Și se dispera.
Cugetul său înfierbântat se îndrepta către Stat, către pro-vinciile care se uniseră de curând cu Piemontul, către atâtea lucruri ce mai rămâneau de făcut.
Chiar când fu cuprins de febra morții, el tot mai strigă: Creșteți bine tinerimea, aveți grijă de ea... Cârmuiți cu liber-tate! Delirul creștea, moartea stătea gata, și el chema prin cuvinte arzătoare pe generalul Garibaldi, cu care avusese neînțelegeri, și vorbea despre Roma și Veneția, care nu erau încă libere.
Avea vedenii mărețe pentru viitorul Italiei și al Europei.
Visa deseori năvălire străină, și întreba unde se afla arma-ta; tot se mai îngrijora încă de noi, de poporul său.
Pricepi, copile? Pe el nu-l chinuia pierderea vieții, ci pără-sirea patriei, care avea încă trebuință de dânsul; părăsirea țării, pentru care își sleise în câțiva ani puterile nemăsurate ale minunatei sale constituții. El muri cu strigătul de război în gură și moartea îi fu măreață ca și viața.
Acum gândește-te puțin, Enrico, ce e munca noastră, care, cu toate acestea ne pare atât de grea; ce sunt durerile noastre, moartea noastră însăși, față de ostenelile, cu zbuciumările uriașe, cu chinurile îngrozitoare ale acelor oameni pe a căror minte și inimă se sprijină atâtea popoare!
Gândește-te la toate acestea băiete, când treci dinaintea acelui chip de marmură și strigă-i în fundul inimii tale: "Glorie ție, Cavour!"
Tatăl tău.
Mulți generali au petrecut ceasuri îngrozitoare pe câmpul de bătaie; el însă a petrecut ceasuri și mai îngrozitoare în cabinetul său, când uriașa lui operă putea să se dărâme dintr-un moment într-altul, ca o casă zidită pe nisip, la cel mai mic cutremur de pământ.
El a petrecut ceasuri, zile și nopți întregi cu moartea în suflet, frământându-și inima și creierii, pierzându-și aproape mințile. Această uriașă și frumoasă muncă îi răpi douăzeci de ani din viață. Cu toate că era chinuit de boala care avea să-l culce în mormânt, totuși luptă fără preget pentru propă-șirea țării sale.
— Curios lucru! zicea el, cu mâhnire pe patul său de moarte, nu știu să mai citesc, nu pot să mai citesc! și strigă: Tămăduiți-md! Mintea mi se întunecă, și am nevoie de toate mințile mele, ca să mă ocup de lucruri serioase.
Când era pe moarte și tot orașul era tulburat, iar regele stătea la căpătâiul său, el tot mai zicea cu durere: Aș avea multe lucruri să vă spun, Maiestate: multe de deslușit; dar sunt bolnav, nu pot, nu pot! Și se dispera.
Cugetul său înfierbântat se îndrepta către Stat, către pro-vinciile care se uniseră de curând cu Piemontul, către atâtea lucruri ce mai rămâneau de făcut.
Chiar când fu cuprins de febra morții, el tot mai strigă: Creșteți bine tinerimea, aveți grijă de ea... Cârmuiți cu liber-tate! Delirul creștea, moartea stătea gata, și el chema prin cuvinte arzătoare pe generalul Garibaldi, cu care avusese neînțelegeri, și vorbea despre Roma și Veneția, care nu erau încă libere.
Avea vedenii mărețe pentru viitorul Italiei și al Europei.
Visa deseori năvălire străină, și întreba unde se afla arma-ta; tot se mai îngrijora încă de noi, de poporul său.
Pricepi, copile? Pe el nu-l chinuia pierderea vieții, ci pără-sirea patriei, care avea încă trebuință de dânsul; părăsirea țării, pentru care își sleise în câțiva ani puterile nemăsurate ale minunatei sale constituții. El muri cu strigătul de război în gură și moartea îi fu măreață ca și viața.
Acum gândește-te puțin, Enrico, ce e munca noastră, care, cu toate acestea ne pare atât de grea; ce sunt durerile noastre, moartea noastră însăși, față de ostenelile, cu zbuciumările uriașe, cu chinurile îngrozitoare ale acelor oameni pe a căror minte și inimă se sprijină atâtea popoare!
Gândește-te la toate acestea băiete, când treci dinaintea acelui chip de marmură și strigă-i în fundul inimii tale: "Glorie ție, Cavour!"
Tatăl tău.
Printeaza povestea