Cine mi-ar fi spus, când mă întorceam cu tatăl meu așa de voios de la acea frumoasă plimbare, că zece zile n-o să mai văd: nici verdeață, nici cer! Am fost foarte greu bolnav; pe moarte! Auzeam pe mama plângând, vedeam pe tata galben, cu fața pierdută, când se uita lung la mine. Surioara mea, Silvia, vobea încet cu fratele meu. Doctorul era veșnic lângă mine și-mi spunea lucruri pe care nu le pricepeam.
Era cât pe-aici să-mi iau ziua bună de la toți! Vai, biata mama! De vreo câteva zile, cele mai grele din boala mea, nici că-mi aduc aminte de ceva; a fost ca un vis încurcat și întunecat.
Mi se pare că am văzut lângă patul meu pe profesoara mea cea bună din clasa I primară, care se silea să-și înăbușe tusea cu batista, ca să nu mă supere. Ca prin vis mi-aduc aminte de profesorul meu, când s-a aplecat să mă sărute și m-a cam înțepat pe obraz cu barba. Am văzut trecând ca prin ceață capul roșu al lui Crossi, cârliontii bălai ai lui Derossi, pe Calabrezul îmbrăcat în negru și pe Garrone, care-mi aduse o mandarină și fugi repede, pentru că și mama lui era rău bolnavă.
Pe urmă mă sculai ca după un somn greu și pricepui că mi-era mai bine, fiindcă vedeam pe mama și pe tata, că zâm-beau, și auzeam pe Silvia, cântând încet. Ah! Ce vis urât a fost! Pe urmă începui să merg din zi în zi mai bine.
A venit și Zidărașul. El m-a făcut să rând pentru întâia oară cu strâmbătura lui ca "botul de iepure" și parcă o face și mai bine acum de când i s-a tras puțin obrazul de boală. Mititelul! A venit Coretti, a venit Garoffi și mi-a dăruit două bilete de la loteria ce făcuse cu un cuțitaș cu cinci limbi pe care l-a cumpărat din strada Bertola. Apoi, ieri, tocmai când dormeam a venit Precossi și și-a pus obrăjelul pe mâna mea, fără să mă deștepte. Venea de la fierăria tatălui său, și, fiind cu figura încă plină de praf de cărbuni, mi-a înnegrit mâneca halatului. Nu pot să spun ce mare plăcere mi-a făcut când m-am deșteptat și am văzut acea urmă a vizitei sale.
Cum au înverzit copacii în aceste puține zile! Și ce necaz îmi e când mă duce tata, la fereastră, ca să privesc puțin, și văd cum aleargă băieții la școală cu cărțile la subțioară.
Dar peste puțin o să mă întorc și eu. Sunt atât de nerăbdător, să-i văd iar pe toți băieții, să văd banca mea, grădina, străzile; să aflu tot ce s-a întâmplat în acest timp; să mă așez iar la cărțile și la caietele mele; mi se pare un an de când nu le-am mai văzut! Biata mama, ce mult a slăbit și cum s-a tras la față! Bietul tata, ce obosit e! Și drăguții mei camarazi care au venit să mă vadă, cum umblau în vârful degetelor și mă sărutau pe frunte! îmi pare rău, când mă gândesc că într-o zi o să ne despărțim. Cu Derossi și cu vreo câțiva, o să urmăm studiile împreună, poate, dar toți ceilalți? Când vom sfârși clasa a IV-a, adio, n-o să ne mai vedem; n-o să mai văd lângă patul meu, când voi fi bolnav; nici pe Garrone, nici pe Precossi, nici pe Coretti! Ce rău îmi pare! Așa de buni băieți și buni camarazi, să nu-i mai văd eu, niciodată.
Era cât pe-aici să-mi iau ziua bună de la toți! Vai, biata mama! De vreo câteva zile, cele mai grele din boala mea, nici că-mi aduc aminte de ceva; a fost ca un vis încurcat și întunecat.
Mi se pare că am văzut lângă patul meu pe profesoara mea cea bună din clasa I primară, care se silea să-și înăbușe tusea cu batista, ca să nu mă supere. Ca prin vis mi-aduc aminte de profesorul meu, când s-a aplecat să mă sărute și m-a cam înțepat pe obraz cu barba. Am văzut trecând ca prin ceață capul roșu al lui Crossi, cârliontii bălai ai lui Derossi, pe Calabrezul îmbrăcat în negru și pe Garrone, care-mi aduse o mandarină și fugi repede, pentru că și mama lui era rău bolnavă.
Pe urmă mă sculai ca după un somn greu și pricepui că mi-era mai bine, fiindcă vedeam pe mama și pe tata, că zâm-beau, și auzeam pe Silvia, cântând încet. Ah! Ce vis urât a fost! Pe urmă începui să merg din zi în zi mai bine.
A venit și Zidărașul. El m-a făcut să rând pentru întâia oară cu strâmbătura lui ca "botul de iepure" și parcă o face și mai bine acum de când i s-a tras puțin obrazul de boală. Mititelul! A venit Coretti, a venit Garoffi și mi-a dăruit două bilete de la loteria ce făcuse cu un cuțitaș cu cinci limbi pe care l-a cumpărat din strada Bertola. Apoi, ieri, tocmai când dormeam a venit Precossi și și-a pus obrăjelul pe mâna mea, fără să mă deștepte. Venea de la fierăria tatălui său, și, fiind cu figura încă plină de praf de cărbuni, mi-a înnegrit mâneca halatului. Nu pot să spun ce mare plăcere mi-a făcut când m-am deșteptat și am văzut acea urmă a vizitei sale.
Cum au înverzit copacii în aceste puține zile! Și ce necaz îmi e când mă duce tata, la fereastră, ca să privesc puțin, și văd cum aleargă băieții la școală cu cărțile la subțioară.
Dar peste puțin o să mă întorc și eu. Sunt atât de nerăbdător, să-i văd iar pe toți băieții, să văd banca mea, grădina, străzile; să aflu tot ce s-a întâmplat în acest timp; să mă așez iar la cărțile și la caietele mele; mi se pare un an de când nu le-am mai văzut! Biata mama, ce mult a slăbit și cum s-a tras la față! Bietul tata, ce obosit e! Și drăguții mei camarazi care au venit să mă vadă, cum umblau în vârful degetelor și mă sărutau pe frunte! îmi pare rău, când mă gândesc că într-o zi o să ne despărțim. Cu Derossi și cu vreo câțiva, o să urmăm studiile împreună, poate, dar toți ceilalți? Când vom sfârși clasa a IV-a, adio, n-o să ne mai vedem; n-o să mai văd lângă patul meu, când voi fi bolnav; nici pe Garrone, nici pe Precossi, nici pe Coretti! Ce rău îmi pare! Așa de buni băieți și buni camarazi, să nu-i mai văd eu, niciodată.
Printeaza povestea