Azi nu m-am dus la școală, pentru că nu prea mi-era bine și mama m-a luat cu ea la Institutul copiilor schilozi, unde se dusese să bage pe una din fetele portarului; dar nu m-a lăsat să merg înăuntru.
Nu ai înțeles de ce nu te-am lăsat să intri, Enrico? Pentru ca să nu aduc în fața acelor nenorociți, în mijlocul școlii, întocmai ca un model, pe un băiat sănătos și zdravăn. Bieții copii au destule, ba încă prea multe ocazii, ca să facă comparații dureroase! Ce lucru trist! M-au podidit lacrimile, când am mers înăuntru! Erau vreo șaizeci: și băieți și fete... Sărmane oase sucite. Sărmane trupșoare schimonosite! Numaidecât băgai de seamă multe obraze drăgălașe, cu ochii plini de deșteptăciune și de iubire: era un obrăjor de fetiță cu nasul subțire și cu bărbia ascuțită, parcă era o băbuță, dar aveau, un zâmbet atât de dulce!
Câte unii, când te uiți la ei numai în față, sunt frumoși: parcă n-ar avea nici o infirmitate; dar când se întorc... Îți dă un cuțit prin inimă! Venise doctorul, să-i vadă. Îi așeză drepți pe bancă, le ridică hainele, ca să le pipăie pântecele umflat și încheieturile îngroșate; nu se rușinează, deloc bieții copii. Se vede că sunt învățați să stea dezbrăcați, întorși în toate părțile.
Și când ne gândeam că acum sunt în perioada cea mai blândă a bolii lor, că acum suferă mai puțin! Dar cine poate spune ce au suferit la cea dintâi deformare a trupului lor, când, odată cu creșterea infirmități, vedeau micșorându-se dragostea în jurul lor; bieții copii, lăsați singuri ceasuri întregi într-un colț al unei odăi sau al unei curți; rău hrăniți și câteodată chiar batjocoriți sau chinuiți luni întregi, și în zadar, cu legături și cu aparate ortopedice. Dar acum, mulțu-mită căutării, hranei și gimnasticii, mulți se fac mai bine. Profesoara îi puse să facă gimnastică. Ți-era mai mare milă, când îi vedeai întinzând sub bancă picioarele lor schiloade, lungi ca niște fuse, noduroase, diforme; piciorușe pe care le-ai fi acoperit cu sărutări. Unii nu puteau să se scoale din bancă și rămâneau acolo având capul lăsat pe braț, mân-gâind cărțile cu mâna; altora, întinzând btațele li se tăia ră-suflarea și cădeau îngălbeniți jos pe scaun; cu toate acestea zâmbeau, ca să-și ascundă nădușeala. Enrico dragă, vouă care nu prețuiți destul sănătatea, vi se pare puțin lucru că sunteți zdraveni! Mă gândeam la băieții sănătoși și voinici, pe care mamele îi duc la plimbare, mândre de frumusețea lor, și aș fi strâns la pieptul meu cu disperare toate acele capete; mi-aș fi zis, dacă aș fi fost singură pe lume: nu mă mai mișc de aici, vreau să vă închin vouă viața mea, să vă servesc, să vă fiu mamă până la sfârșitul vieții mele...
Între acestea, bieții copii cântau cu niște glasuri subțiri, dulci și duioase, care mergeau drept la inimă, și fiindcă profesoara-i lăudase, erau foarte mulțumiți. Pe când trecea printre bănci, ei îi sărutau mâinile și brațele, căci au multă recunoștință pentru cine îi iubește; sunt foarte simțitori. Sunt și talentați, îngerașii aceștia! "Învață!" spunea pro-fesoara. O profesoară tânără și drăgălașă, care are în chipul ei o bunătate, o oarecare expresie tristă, ca un fel de oglin-dire a nenorocirilor pe care ea le mângâie și le ușurează. Drăguța fată! Printre toate ființele omenești, care își câștigă viața prin muncă, nu e niciuna care să și-o câștige cu mai mare sfințenie! Dumnezeu s-o răsplătească!
Mama ta.
Nu ai înțeles de ce nu te-am lăsat să intri, Enrico? Pentru ca să nu aduc în fața acelor nenorociți, în mijlocul școlii, întocmai ca un model, pe un băiat sănătos și zdravăn. Bieții copii au destule, ba încă prea multe ocazii, ca să facă comparații dureroase! Ce lucru trist! M-au podidit lacrimile, când am mers înăuntru! Erau vreo șaizeci: și băieți și fete... Sărmane oase sucite. Sărmane trupșoare schimonosite! Numaidecât băgai de seamă multe obraze drăgălașe, cu ochii plini de deșteptăciune și de iubire: era un obrăjor de fetiță cu nasul subțire și cu bărbia ascuțită, parcă era o băbuță, dar aveau, un zâmbet atât de dulce!
Câte unii, când te uiți la ei numai în față, sunt frumoși: parcă n-ar avea nici o infirmitate; dar când se întorc... Îți dă un cuțit prin inimă! Venise doctorul, să-i vadă. Îi așeză drepți pe bancă, le ridică hainele, ca să le pipăie pântecele umflat și încheieturile îngroșate; nu se rușinează, deloc bieții copii. Se vede că sunt învățați să stea dezbrăcați, întorși în toate părțile.
Și când ne gândeam că acum sunt în perioada cea mai blândă a bolii lor, că acum suferă mai puțin! Dar cine poate spune ce au suferit la cea dintâi deformare a trupului lor, când, odată cu creșterea infirmități, vedeau micșorându-se dragostea în jurul lor; bieții copii, lăsați singuri ceasuri întregi într-un colț al unei odăi sau al unei curți; rău hrăniți și câteodată chiar batjocoriți sau chinuiți luni întregi, și în zadar, cu legături și cu aparate ortopedice. Dar acum, mulțu-mită căutării, hranei și gimnasticii, mulți se fac mai bine. Profesoara îi puse să facă gimnastică. Ți-era mai mare milă, când îi vedeai întinzând sub bancă picioarele lor schiloade, lungi ca niște fuse, noduroase, diforme; piciorușe pe care le-ai fi acoperit cu sărutări. Unii nu puteau să se scoale din bancă și rămâneau acolo având capul lăsat pe braț, mân-gâind cărțile cu mâna; altora, întinzând btațele li se tăia ră-suflarea și cădeau îngălbeniți jos pe scaun; cu toate acestea zâmbeau, ca să-și ascundă nădușeala. Enrico dragă, vouă care nu prețuiți destul sănătatea, vi se pare puțin lucru că sunteți zdraveni! Mă gândeam la băieții sănătoși și voinici, pe care mamele îi duc la plimbare, mândre de frumusețea lor, și aș fi strâns la pieptul meu cu disperare toate acele capete; mi-aș fi zis, dacă aș fi fost singură pe lume: nu mă mai mișc de aici, vreau să vă închin vouă viața mea, să vă servesc, să vă fiu mamă până la sfârșitul vieții mele...
Între acestea, bieții copii cântau cu niște glasuri subțiri, dulci și duioase, care mergeau drept la inimă, și fiindcă profesoara-i lăudase, erau foarte mulțumiți. Pe când trecea printre bănci, ei îi sărutau mâinile și brațele, căci au multă recunoștință pentru cine îi iubește; sunt foarte simțitori. Sunt și talentați, îngerașii aceștia! "Învață!" spunea pro-fesoara. O profesoară tânără și drăgălașă, care are în chipul ei o bunătate, o oarecare expresie tristă, ca un fel de oglin-dire a nenorocirilor pe care ea le mângâie și le ușurează. Drăguța fată! Printre toate ființele omenești, care își câștigă viața prin muncă, nu e niciuna care să și-o câștige cu mai mare sfințenie! Dumnezeu s-o răsplătească!
Mama ta.
Printeaza povestea