povesti de citit Ion Pop Reteganul – Crancu Vanatorul Codrului

povesti de citit

Zice c-a fost odată un om şi, când era să moară, chemă pe cei trei fii ai săi la pat şi le zise:

- Dragii mei copii, dacă voi muri eu, voi să-mi faceţi la mormânt un foc din nouăzeci şi nouă de cară de lemne şi nouăzeci şi nouă cară de paie.

Şi după ce-a murit bătrânul, au adunat nouăzeci şi nouă cară de paie şi nouăzeci şi nouă cară de lemne. Într-o zi pe-nserate erau toate aci, dar când dau să le-aprindă - pace! lemnele erau jilave, iască n-aveau să scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitară feciorii în toate părţile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicăeri nu văd, numa într-un vârf de munte.

- Ei - zise cel mai mic - voi staţi aci, că eu merg după foc colo-n munte, unde se vede zarea.

Feciorul acesta era Crâncu, vânătorul codrului. Şi porneşte şi merge, şi merge, până se-ntâlneşte cu Decusară.

- Bună seară, vere, zise Crâncu.

- Bună să-ţi fie inima, răspunse Decusară. Dar de unde şi până unde?

- Vin de la mormântul tatii - răspunse Crâncu - şi merg în munte, că văzui o zare de foc, să cer de acolo oleacă de foc s-aprind la mormântul tatii.

- Şi când vrei să aprinzi focul la mormântul tătâne-tău? întrebă Decusară.

- Chiar astăzi, răspunse Crâncu.

- Că azi nu poţi!

- De ce?

- Că eu sunt Decusară.

- Aşa? Atunci stai numai locului. Şi se puse Crâncu şi legă pe Decusară cu mâinile-n spate şi apoi cu spatele de un lemn. Aici să-mi stai până te voi dezlega eu!

Apoi Crâncu merse mai departe. Se duse, se tot duse până se-ntâlni cu Miezdenoapte. Cu acesta făcu chiar ca şi cu Decusară, apoi mergând mai departe, ajunse la Decătrăziuă, adică se întâlniră. Cu acesta făcu ca şi cu cei doi, apoi merse până lângă foc. Acolo erau şapte uriaşi şi dormeau în jurul focului, ş-o căldare mare plină cu apă era la foc. El luă un tăciune de foc şi dă să plece, dar iară i se pare c-ar fi păcat să facă pomenire după tatăl său cu foc de furat, deci merge îndărăt şi zice către uriaşi:

- N-aţi face bine să-mi împrumutaţi o scânteie de foc?

- Ba, bucuros, dacă vei ridica căldarea aceasta de pe foc ş-o vei pune iar la locul ei.

Şi luă feciorul căldarea deoparte şi o puse iară la foc.

Acum ziseră uriaşii:

- Noi îţi dăm foc, dacă vei fura fetele lui Verde împărat pe seama noastră, că noi am cercat, dar numai în zadar.

- Haideţi cu mine, zise feciorul.

Şi merseră toţi până la curţile lui Verde împărat, apoi el zise către uriaş:

- Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg înainte şi voi câte unul după mine.

Şi intră Crâncu înainte prin horn la vale, iar după el un uriaş. Atunci Crâncu-i tăie capul de-i căzu capul pe horn la vale, iar trupul pe coperişul curţilor în jos. Tot aşa făcu cu toţi şapte uriaşi, apoi intră în chilii la fete şi le sărută pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mică luă şi inelul.

După aceea se duse la foc şi luă un tăciune, apoi merse pe la Decătrăziuă şi-l dezlegă, de acolo pe la Miezdenoapte şi pe la Decusară şi, şi pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fraţii lui, colo la mormântul tatălui său şi făcură focul cel mare care şi arse după pofta lui.

- Vai, că mult ai şezut, ziseră fraţii lui.

- Mult şi nici prea, că voi de mergeaţi, cine ştie, poate că nici acum nu mai eraţi aici.

Ei avură trei surori, fete mari dă măritat şi le dădură după cine le ceru mai întâi; pe cea mai mare după un vultur, pe cea mijlocie după un hărău (uliu) şi pe a treia după un lup. Dar aceste trei dobitoace erau năzdrăvane.

Împăratul Verde, la care omorâse feciorul uriaşii, după ce le văzu dimineaţa capetele înăuntru, iar trupurile cât de bivol afară, de bucurie porunci ca în împărăţia lui să fie toate cârciumile în cinste, tot omul care-şi va spune povestea să mănânce şi să bea fără plată.

Cârciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, alţii vinars şi mâncau la mâncări scumpe şi-şi povesteau păţaniile.

Crâncu, vânătorul codrului, încă merse-ntr-o cârciumă şi mâncă şi bău, apoi le spuse toată povestea, câtă v-o spusei şi eu dumneavoastră.

Când povestea Crâncu despre umblările lui pe la curţile lui Verde împărat, fraţii îl trăgeau de suman să nu mintă aşa tare, iar el le zise:

- Când am omorât pe cei şapte zmei, am luat inelul de la fata cea mai mică a împăratului. Iacă-l pe degetul cel mic.

Iar cârciumarul a trimis carte la împăratul, cum că un fecior cu numele Crâncu se laudă că el ar fi omorât pe zmei şi că ar fi luat chiar şi inelul celei mai mici dintre fetele împăratului. Şi împăratul trimise numaidecât porunci mari împărăteşti, ca adică Crâncu să meargă la el şi să spună întâmplarea din fir în păr, cum şi ce fel s-a întâmplat cu uriaşii?

Şi merse Crâncu la Verde împărat împreună cu fraţii lui şi spuse împăratului din fir în păr toată întâmplarea. Atunci împăratul zise:

- Voi trei voinici care aţi împlinit cea din urmă poftă a bătrânului vostru tată, voi sânteţi vrednici să luaţi fetele mele de muieri.

Şi se însurară feciorii toţi trei, şi luară trei surori, pe fetele împăratului, iar Crâncu chiar pe fata cea mai mică, care era cea mai frumoasă.

Mergând astfel către casă, cei doi fraţi cu muierile lor mai înainte, iar Crâncu mai îndepărtat cu muierea sa, iată le iese-n cale jupânul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decât un om pământean, şi răpeşte, adică fură muierea lui Crâncu şi pe el îl omoară. Câtă vreme va fi stat el acolo mort, nu se ştie, destul că-ntr-un târziu vine pe-acolo cumnatul său, care ţinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, şi cum vine, pe loc îl cunoaşte şi aduce apă vie de-l învie şi apă tare de-l întăreşte, băgă în el puterea de la trei bivoli, apoi zboară de la cumnatul său.

Cei doi fraţi nu ştiau nimic de necazul lui, că erau mult mai înainte. Deci el se luă, merse şi merse multă lume împărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, merse până dete de o căsuţă mică în mijlocul unei păduri. Acolo şedea soră-sa cea mai mare, care era măritată după Vultur.

- Bună ziua, soră!

- Sănătate bună, frate, dar ce cauţi pe-aici, că pe aici om pământean n-am văzut de când sunt aici?!

- Oh, soră dragă, nu umblu de gras şi de buiac1, ci de necaz. Iată, jupânul Pogan îmi fură nevasta văzând cu ochii, nu mă ştii tu îndrepta unde şade?

- Nu ştiu eu, dar stai până vine bărbatu-meu acasă, că tot de la o fântână cară apă cu Poganul şi tot cam într-o vreme; el te va şti îndrepta. Nici n-avu s-aştepte mult. Veni Vulturul de la fântână cu două fedeleşe mari pline de apă, iar când a fost în tindă, se făcu un fecior zdravăn şi frumos, să te fi tot uitat la el.

- Bună ziua, cumnate! - Fii sănătos, cumnate! Ce vânturi te poartă pe-aici, prin ţara noastră?

- Oh, cumnate, mi s-a întâmplat o pagubă foarte mare. Mergând cu nevasta de mână de la socri, mi-a ieşit jupânul Pogan în cale şi mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit să mă îndrepţi unde şade, să-mi iau nevasta de la el.

- Bucuros, cumnate, bucuros îţi arăt unde şade, dar nici n-ai lipsă să mergi până la el, că pare-mi-se o văzui venind la fântână după apă; hai să ţi-o arăt. Şi merse Crâncu cu cumnatul său până aproape de fântână, unde în adevăr întâlniră nevasta, şi-o duse Crâncu cu sine către casă.

Dar jupânul Pogan avea un cal năzdrăvan care îi da de ştire când i se întâmpla ceva daună. Aşa fu şi atunci: calul începu a râncheza de gândeai că lupii îl mâncau. Şi iese jupânul Pogan din curţi şi merge la grajd:

- Dar ce câinii să te mănânce îţi este? Nu mai poţi de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat?

- Nu mă sudui, stăpâne, zice calul, că eu nu sunt de vină; nu rânchez nici de foame, nici de sete, dar Crâncu, vânătorul codrilor, a prins pe stăpâna şi merge cu ea.

- Cum dracu?

- Aşa cum îţi spusei, stăpâne!

- Putem sta până voi mânca un ţipău2 de pâine şi voi bea un cop3 de vin şi voi dormi un somn?

- Putem şi mai mult!

Şi se puse jupânul Pogan şi se ospătă bine, mâncă şi bău boiereşte, apoi dormi una popeşte şi numai după aceea încălecă calul şi merse după Crâncu, vânătorul codrilor; dar în câteva minute şi fu ajuns şi omorât, iar muierea i-o luă din nou.

Dumnezeu ştie câtă vreme o fi stat el mort. Destul că odată nimereşte pe-acolo cumnatul său Hărăul şi-l cunoaşte; şi dacă-l cunoaşte se pleacă la el cu apă vie şi cu apă tare. Din apa cea vie toarnă câţiva picuri şi-l învie, iar cu apa cea tare-l întăreşte, îi dă putere câtă au şase bivoli, apoi zboară de acolo. După aceea ce scoală Crâncu, vânătorul codrilor, frecându-se la ochi, şi vede că iar e fără nevastă. Du-te, Crâncule, iar în lume după ea.

Mergând aşa, nimereşte la o căsuţă la poalele unui munte; era numai aceea singură, iar înăuntru află pe sora sa cea mijlocie, ce era măritată după Hărău.

- Bună ziua, soră!

- Să fii sănătos, frate! dar ce cauţi pe aici, pe unde numai eu sunt om pământean?

- Oh, draga mea soră, dar uită-te cum am păţit cu jupânul Pogan, că-mi fură nevasta ziua la amiazi, iar pe mine mă lasă dormind. Acum aş merge la el, dar nu ştiu unde şade, să merg să mi-o iau şi să o duc acasă. De aceea venii să te-ntreb pe tine nu cumva ştii tu unde şade?

- Nu zău eu, frate, dară stai până vine cumnatul tău de la fântână, că-i dus după apă şi-ndată vine; el poate că te va şti îndrepta.

Nici nu trecu mult şi numai văzură Hărăul (uliul) venind cu două fedeleşe pline de apă, iar când fu dinaintea casei se făcu un drag de fecior, de-ţi era mai mare dragul de el.

- Bună vremea, cumnate.

- Bună să-ţi fie inima; da, cum mai trăieşti?

- Bine, dar pe tine ce vremi grele te poartă pe aici?

- Oh, Doamne, cumnate, am dat de un necaz. Mergând cu nevasta de la socri către casă, îmi ieşi-n cale jupânul Pogan şi-mi luă nevasta, iar pe mine mă adormi. O dată am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu-meu Vultur, dar acum mergând cu ea către casă, el iar m-a adormit şi mi-a luat muierea şi-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar în zadar, nu ştiu în ce parte şade, de aceea venii până la tine să te rog de cumva ştii unde şade, să-mi spui să merg după ea.

- Nu trebuie să mergi chiar până la curţile lui, că pare-mi-se o văzui mergând după apă. Vino să ţi-o arăt, apoi grija ta e cum vei merge.

Aşa şi fu: nevasta era la fântână şi-o luă Crâncu, vânătorul codrilor, şi du-te! Dar calul iar spune lui jupân Pogan că-i fuge nevasta şi cela-i zise:

- Pot mânca două pâini şi bea două copuri de vin şi dormi ca două ceasuri?

- Poţi, zise calul. Şi mâncă jupânul Pogan două pâini şi bău două copuri de vin şi dormi ca două ceasuri, apoi încălecă şi într-o minută îl ajunge şi pe Crâncu îl omoară, iar cu nevasta pleacă spre curţile lui.

Dumnezeu ştie cât a zăcut el acolo în drum, destul că odată nimereşte pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul său care ţinea pe sora cea mai mică. Şi se uită Lupul bine la el şi zise:

- O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crâncu, vânătorul codrilor; l-a omorât hoţul de căpcân, jupânul Pogan! O să-l înviu, sărmanul!

Apoi se luă Lupul şi aduse apă vie şi apă tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu cea tare mi-l întări; îi dădu putere câtă este în nouă bivoli. Apoi se duse Lupul.

După aceea se scormoni şi Crâncu vânătorul.

- Doamne, dar greu am mai dormit!

El credea că numai adormise, apoi se uită după nevastă; adică ea - ca pieri în palmă!

Apucă-te, Crâncule, iar şi-ţi caută nevasta, ori te du acasă fără ea, de râsul satului! Şi merse Crâncu, şi merse, se duse multă cale şi nu dădu nici de o casă, nici de un dobitoc baremi. Într-un târziu vede o casă lângă pădure; nici să-i fi dat cât bine e în lume, nu i-ar fi părut mai bine decât când văzu căsuţa aceea, că era şi supărat şi obosit, dar era şi lipit de foame, şi gătase merindea. Adică în casă şedea sora lui cea mai mică, care era măritată după Lup.

- Bună ziua, soră dragă!

- Să trăieşti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauţi aici?

- Nu mă întreba mult, soră dragă, ci mai bine pune-mi ceva de mâncare, că apoi îţi spun eu toate, dar acum nu te văd de foame. Şi-i puse soră-sa de mâncă, apoi începu:

- Soră dragă, am dat de un mare necaz: m-am însurat şi când mergeam cu nevasta la noi acasă, iată-mi ieşi în cale jupânul Pogan şi mă adormi, şi-mi fură muierea. După ce mă trezii din somn, umblai până dădui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n mâini, dar Poganul mă ajunse pe cale şi mă adormi şi-mi luă nevasta a doua oară. Dacă mă trezii din somn mi-o mai puse o dată-n mână cumnatul eu Hărăul, dar iar mi-o fură hoţul de Pogan. Acum bine că dădui de tine, doară ştii unde şade, să mă îndrepţi la el, să-mi iau muierea, că să ştiu că chiar capul mi-l pun, tot nu mă las până n-o aflu la el acasă, că sunt foarte tare înverşunat.

- Nu ştiu, zău, dragul meu frate, dar acuş trebuie să vină de la fântână Lupul, cumnatul tău, el, de ştie, de bună seamă te va-nvăţa ce să faci.

Nici nu stătură mult şi veni lupul de la fântână cu două fedeleşe mari de apă, după cap. Când fu dinaintea uşii, se făcu un fecior frumos, de numai ca el doară, dar altcum nu mai puteai vedea.

- Bună ziua, cumnate!

- Să dea Dumnezeu bine. Dar ce vânturi te poartă aici, pe la noi, cumnate?

- Bune vânturi şi nu prea, că uite cum şi uite cum mi s-a întâmplat cu muierea, adică cu jupânul Pogan; acum vin la tine să mă îndrepţi baremi unde şade, că - drept spunându-ţi - eu nu ştiu păşi nici un pas în ţara voastră, nu cunosc nici un colnic, nici o potecă.

- De mers - zise Lupul - n-ar fi mare lucru, că îndată putem merge chiar la el acasă şi să-i luăm chiar şi muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ţi-a luat până acum muierea şi-n tot rândul te-a şi omorât; noi te-am înviat, cumnaţii tăi, şi te-am mai întărit; întâi te învie Vulturul, după aceea Hărăul şi-acum eu. Tu ar trebui să-ţi însemni (câştigi cu orice preţ) un cal mai năzdrăvan decât al lui jupân Pogan, apoi să furi muierea şi s-o pui pe cal lângă tine, ca jupânul Pogan să nu te ajungă cu calul lui.

- De unde să-mi însemn eu cal mai năzdrăvan ca al lui?

- Hm! De unde? În fundul iadului se află o babă ce se cheamă Vâjbabă, aceea are caii cei mai năzdrăvani. Mergi şi slujeşte la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) şi capeţi un cal. Tu-ţi vei alege calul care-l vei vedea mai rău, numai cu pielea pe oase, apoi să vii cu el încoace. Când te va ajunge vreun necaz, gândeşte-te numai la unul din cumnaţii tăi.

Se puse bietul Crâncu pe cale şi nu se opri până la fundul iadului, la Vâjbaba, unde ajunse chiar cu seara odată.

- Bună seara, mătuşă!

- Să trăieşti, voinice! Dar de unde şi până unde?

- De departe, mătuşă, chiar din lumea albă, sunt un biet fecior sărac, am venit doară mă vei băga slugă pe un an.

- Că te bag - zise ea - dar bine să ai grijă, de nu-mi vei sluji pe plăcere, vezi parii cei nouăzeci şi nouă? Toţi sunt plini cu capete de om; în parul al sutălea va merge al tău; de mă vei sluji însă omeneşte, atunci îţi dau în tot anul câte un cal, care ţi-l vei alege tu din stava4 mea.

- Şi ce lucru voi avea? întrebă feciorul.

- Oh - zise baba - ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de o iapă ce am; dar să grijeşti, când va răsări soarele să fii aici cu ea, că eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grijă de ea, de s-ar întâmpla să fugă acasă la mânz, atunci mânzul o suge şi eu, neavând cu ce-mi face cafeiul, te voi mânca pe tine, iar capul colo ţi-l voi pune lângă cele nouăzeci şi nouă şi se împlineşte suta. Pricepuşi?

- Pricepui.

- Şi te legi?

- Mă leg!

- Te mai întreb o dată: din bunăvoie te bagi la mine slugă şi vei face tot ce zic?

- Din bunăvoie mă bag slugă şi voi face tot ce zici.

Bine. Învoirea fu făcută. Baba intră în căsuţă, unde avea o fată, şi-i zice:

- Bagă bine de seamă, să poţi scăpa, că de nu, mâne mâncăm pe dracul, vezi că suntem hămesite de foame şi nu căpătăm un om plinuţ. Acesta ar fi numai bun.

- Lasă numai pe mine - zise fata - bine că l-au adus păcatele lui aci, că o să trăim o ţâră şi bine cu carnea lui. Şi se dete peste cap şi se făcu iapă.

Îndată ce înseră, se sui Crâncu, vânătorul codrilor, pe ea, şi hi, la câmp! El nu se coborî de pe ea cât fu noptiţa de mare. Dar către ziuă-l prinse un somn greu şi adormi; atunci iapa-l puse frumuşel călare pe un muşuroi şi se cam mai duse.

Când se deşteptă, se mai făcea ziuă. Şi începe a plânge: „Vai de mine, că-mi pune baba capul în par!”

- Nu te teme - zice un Hărău mare, era cumnatul său, - nu te teme; iapa ta nu e iapă, e zmeoaică, fata babei, şi vrea să-ţi pună capul în par, ci nu te teme; acum s-a făcut o cioară şi zboară chiar pe sub nori, ci merg eu după ea; când o vei vedea aproape de tine, tu să dai cu căpăstrul în ea şi să zici: „Hi, iapa babei, c-un mânz după tine!”

Şi zbură Hărăul până în înaltul cerului şi acolo află pe iapa babei în formă de cioară, şi mi ţi-o ciocăni şi mi ţi-o flocăi, de gândeai că nu-i mai rămâne pene, şi mi ţi-o aduse în jos.

Când fu aproape de fecior, el dete cu căpăstrul în ea şi zise: „Hi, iapa babei, c-un mânz după tine!” Şi în clipa aceea se făcu (iapă) şi merse acasă.

- Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că-ţi aduc iapa?

- Pare, ca şi când mi-ai trage un rug pe spate!

Apoi dete feciorului demâncare şi-i spuse să meargă să se culce. Şi se culcă feciorul fără pic de grijă şi adormi, ca omul obosit, iar baba luă pe fată la trei parale şi-o bătu, şi-o bătu până toată o învineţi, de ce s-a lăsat de-o păscut-o sluga toată noaptea. În deşert îi spunea fata tot ce ştia, că ea nu voi să creadă.

După ce înseră, merse iar la câmp. Şi nu se coborî de pe spatele iepei toată noptiţa, dar colo de către dimineaţă în zori de zi, îl lovi un somn nemaipomenit şi, cum închise ochii, îndată se trezi călare pe un muşuroi, iar iapa, ca-n palmă.

Începe a se văita, începe a plânge, dar iapa nu-i şi pace! Atunci îi iese în cale un Vultur mare - era cumnatul său:

- Dar ce te vaieţi, cumnate?

- Dar cum să nu mă vaiet, că uite cum am umblat şi uite cum...

- Nu te supăra nimic; ea s-a făcut un miel sub o oaie, vezi colo în muntele cela. Eu merg şi iau mielul de sub oaie şi-l aduc aici lângă tine. Când îl voi slobozi jos, tu să dai cu căpăstrul în el şi ză zici: „Hi, iapa babei, cu doi mânzi după tine!”

În câteva minute era aci Vulturul c-un miel în gheară şi-l slobozi lângă Crâncu, iar acesta-i dete una cu căpăstrul şi zise: „Hi, iapa babei, cu doi mânzi după tine!” Şi îndată fu făcută iapă şi Crâncu, vânătorul codrilor, se urcă pe ea şi hi! acasă.

- Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că ţi-aduc iapa acasă?

- Pare, ca şi când mi-ai trage un rug pe spate!

După ce mâncă bine, Crâncu se culcă şi dormi, iar baba se duse la fată ş-o bătu, ş-o bătu de gândeai c-o prăpădeşte cu bătaia.

- Dar lasă-mă, mamă, că miel sub o oaie m-am făcut şi ş-acolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie să scap. Vin acasă şi mă fac un ghem, tu mă pune sub covată în tindă ş-apoi să şezi pe covată.

Seara iar merse Crâncu la iapă. Nici nu trecu bine de miezul nopţii şi începe feciorul a cucui (moţăi) şi numai se trezeşte călare pe un muşuroi cu căpăstrul în mână. Supărat, necăjit, plângea ca un copil; acum când îşi mai împlinise anul, acum să-şi pună capul! Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul său, şi-i zise:

- Nu te supăra nimic, cumnate; hai la baba acasă, că iapa s-a făcut un ghem sub covată-n tindă, iar baba şade călare pe covată. Eu voi intra în staulul oilor şi-al caprelor şi mi-oi face isprăvile mele, baba va auzi oile zvârcolindu-se şi caprele zbierând şi va ieşi să vadă ce e. Atunci tu intră fără frică în tindă, ia ghemul de sub covată şi mergi cu el în drum şi-l trânteşte jos şi zi: „Hi, iapa babei, cu trei mânzi după tine!”

Aşa şi făcură; merseră la baba acasă. Lupul intră în staul şi prinse numai o capră, dar aceea aşa larmă făcu, încât trebui să iasă baba până afară să vadă ce e. Într-aceea feciorul se furişă iute în tindă, luă ghemul de sub covată şi fugi cu el în drum, unde oprindu-se dete cu el de pământ şi zise: «Hi, iapa babei, cu trei mânzi după tine!» Şi numai văzu că ghemul se face iapă şi intră în curte:

- Bună dimineaţa, mătuşă; dar pare-ţi bine că mă vezi?

- Dar cum să nu? Nu se putu însă destul mira că de unde are iapa, că ea ştia că-i sub covată.

- No, mătuşă, slujitu-te-am cum se cuvine?

- Slujit; mergi acum în grajd si-ţi alege un cal, care vei voi, ş-apoi te du. Şi intră Crâncu în grajd şi se uită peste toţi caii, iar în fundul grajdului era o gloabă de cal roşu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poştă-i vedeai coastele. Pe acela şi-l alese feciorul. În zadar zicea Vâjbaba că nici de ruşine nu-l lasă să plece de la ea cu calul cel mai rău, că el nu voi să primească (decât) numai pe acela.

- No - zise baba după ce văzu că (nu) învinge cu el - de-ai ales din mintea ta, bună minte ai, iar de te-a-nvăţat cineva, îi poţi mulţumi că bine te-a învăţat.

Şi se luă Crâncu până ieşi de la babă, apoi după ce-a ajuns într-o pădure a zis calul:

- Stăpâne, fă un foc mare, ca să se adune jar mult, să mă satur o dată, apoi să vezi ce cal ţi-ai ales. Şi făcu feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari şi după ce trecu focul tot, apoi vântură spuza cu pălăria de pe jar ş-aduse calul aici să mănânce; şi mâncă, până mâncă tot jarul, apoi se scutură o dată de-i săriră toate floacele de pe el şi rămase ca uns cu unt de frumos.

- Acum sui, domnul meu, pe mine, şi-mi spune: cum să te duc? ca vântul ori ca gândul?

- Să mă duci ca gândul.

Şi-ntr-o clipită au fost la curţile lui jupânul Pogan, ale zmeului. Aici aflară pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apă, dar nu mai pierdură pic de vreme, ci o puse pe cal şi du-te, copile!

Armăsarul zmeului din grajd atunci râncheză o dată, încât toate ferestrele curţilor se sparseră şi ieşi zmeul afară mâinios să vază ce-i.

- Dar ce câini ai iar, foame ţi-e? Sete ţi-e? Ştiu că Crâncu, vânătorul codrilor, n-a mai înviat să vină după nevastă.

- Ba chiar a înviat ş-a dus-o mai înainte.

- Ce gândeşti: pot mânca trei pâini, pot bea trei cupe de vin şi dormi ca trei ceasuri, apoi să plec după el?

- Poţi pe dracul, c-acum Crâncu e călare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere decât mine.

- Să mergem dar!

Şi se luară, ca vântul, tot pe sub nori şi-n urma Crâncului, dar nu era modru5 de-al ajunge.

Când zări oleacă calul zmeului pe-al Crâncului, zise-n limba lor:

- Frate, frate, mai înceată-ţi paşii că, de nu, plesnesc.

Iar calul Crâncului a zis, vezi bine în limba cailor, de nici zmeul nu pricepu:

- Bucuros îmi mai domolesc paşii dacă vei arunca pe zmeul o dată-n sus în slava cerului, apoi să faci cu el zup în fundul pământului, ca nici de nume să nu-i auzim. Şi calul zmeului aşa făcu: aruncă o dată pe zmeu în slava cerului, apoi făcu cu el zup! în fundul pământului, de tot mii de bucăţele se făcu. Acum aşteptă calul Crâncului pa-al zmeului şi merseră împreună până acasă la fraţii Crâncului. Aceia erau bătrâni şi plini de copii, dar Crâncu, prin câte trecuse, şi tot era voinic şi frumos, de gândeai că nici un gând nu l-a mâncat în viaţă. Dar Crâncu aci puţin a stat, căci i-a venit veste că socru-său trage de moarte şi-l cheamă să ia el stăpânirea. S-a şi dus ş-a rămas împărat în locul socru-său ş-a stăpânit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însă nu mai trăieşte, a murit deodată cu dreptatea.

Iar eu mă suii pe-un cui
Să nu v-o mai spui.

Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,