povesti de citit Edmondo De Amicis – De La Apenini La Anzi

povesti de citit

De La Apenini La Anzi de Edmondo De Amicis

Sunt mai mulţi ani de atunci! Un băiat genovez de vreo treisprezece ani, fiul unui lucrător, pleacă din Genova în America singur singurel, ca să o caute pe mama sa. Aceasta plecase cu doi ani înainte la Buenos-Aires, capitala republicii Argentina, cu scopul de a intra în serviciu, într-o casă avută, ca să câştige astfel în scurt timp, atât cât îi trebuia ca să-şi scoată familia din datorii şi din sărăcia în care căzuse din cauza mai multor nenorociri ce o loviseră.Sunt multe femei de inimă, care fac această îndelungată călătorie cu un asemenea scop şi care, mulţumită salariilor mari ce primesc acolo, se întorc după câţiva ani în ţară cu câteva mii de lire. Sărmana mamă plânsese lacrimi de sânge, când se despărţise de copiii săi, unul de optsprezece ani, celălalt de unsprezece; dar plecă totuşi cu bărbăţie şi plină de nădejde.

Călătoria îi fu cu noroc. Îndată ce ajunse la Buenos Aires, găsi numaidecât, prin mijlocirea unui negustor genovez, văr cu soţul ei şi stabilit acolo de mult timp, o bună familie argentiniană, care o plătea mult şi se purta bine cu ea. Câtva timp urmă o corespondenţă periodică cu familia ei. Se învoiră astfel: femeia adresa scrisorile vărului bărbatului său, şi el le trimitea la Genova, adăugând şi el câteva rânduri din partea sa.
Câştigând optzeci de lire pe lună şi necheltuind nimic pentru dânsa, putea să trimită acasă bărbatului, pe fiecare trimestru o sumă frumuşică, sumă cu care el, om cinstit, plătea cu încetul datoriile mai urgente şi-şi redobândea astfel buna sa reputaţie. În acelaşi timp, el muncea, era mulţumit de felul cum îi mergeau treburile şi trăia cu nădejdea că nevasta i se va întoarce cât de curând, deoarece casa părea goală fără dânsa şi băiatul cel mic, care iubea foarte mult pe mama sa, era mereu trist şi nu se putea obişnui culipsa ei.

Dar un an după plecarea ei, în urma unei scrisori scurte în care spunea că e cam bolnavă, nu mai primiră nici o ştire. Scriseră de două ori vărului; vărul lui nu răspunse nimic. Scriseră familiei argentiniene, unde femeia slujea; dar n-avură nici un răspuns, pentru că scriseseră rău adresa. Temându-se de vreo nenorocire, scriseră consulatului italian din Buenos-Aires, ca să facă cercetări, şi după trei luni primiră răspunsul de la consul că, deşi dăduse o înştiinţare prin jurnale, totuşi nu se înfăţişase nimeni, nici cel puţin ca să dea vreo desluşire. Şi nici nu se putea întâmpla altfel, căci sărmana femeie, de teamă să nu-şi înjosească familia, nu dăduse adevăratul ei nume familiei argentiniene. Mai trecuseră multe luni tot fără nici o veste.

Tatăl şi fiii erau disperaţi. Mai cu seamă cel mic era cuprins de un dor pe care nu-l putea învinge. Ce era de făcut? La ce mijloc să alerge? Cel dintâi gând al tatălui fusese să plece şi el în America, pentru a-şi căuta nevasta. Dar cine era să muncească să întreţină pe copii? Nici băiatul cel mare n-ar fi putut să plece, căci tocmai atunci începea şi el să câştige câte ceva, familia avea nevoie de el.
Trăiau în chinurile acestea, schimbând în fiecare zi aceleaşi convorbiri dureroase, sau uitându-se unul la altul în tăcere.

Într-o seară, Marco, băiatul cel mai mic, zise hotărât:
— Mă duc eu, în America, să o caut pe mama!
Tatăl clătină din cap cu întristare şi nu răspunse. Era un gând bun, dar un lucru cu neputinţă. La treisprezece ani, singur să călătorească până în America, un drum de o lună de zile până să ajungă acolo? Băiatul însă, stărui iarăşi a doua zi, a treia şi aşa mereu, zi după zi, cu hotărâre şi cu judecată rece ca un om mare.
Zicea:
— Nu s-au mai dus si alţii si mai mici decât mine? Când voi fi pe vapor nu o să ajung şi eu ca oricare altul? Sosind acolo, mă duc drept la prăvălia vărului. Sunt atâţia italieni în America; n-o să se găsească doar vreunul, care să mă călăuzească? Şi îndată ce voi găsi pe vărul nostru, găsesc şi pe mama. Dacă n-aş găsi-o, m-aş duce la consul, ca să cerceteze despre familia argentiniană, şi, la orice întâmplare, acolo cine munceşte nu piere; o să muncesc şi eu ca ceilalţi, ca să-mi câştig cu ce să mă întorc în ţară.

În acest timp, izbuti încetul cu încetul, să înduplece pe tatăl său. Tatăl său îl preţuia, ştia că e copil cuminte, plin de râvnă şi că toate aceste daruri s-ar întări în inima lui cu gândul sfânt de a-şi regăsi mama, pe iubita lui mamă.
În aceste împrejurări, un căpitan de corabie, prieten cu un cunoscut al lui, auzind despre aceasta, propuse să dea gratis lui Marco un bilet de clasa a III-a pe vaporul său până în Republica Argentina.

Atunci, după câteva răzgândiri, tatăl se învoi şi călătoria fu hotărâtă.
Îi umplură o traistă cu veşminte, îi dădură ceva de cheltuială, adresa vărului, şi într-o frumoasă seară de aprile îl îmbarcară.
— Copile! Marco dragă, îi zise tatăl, dându-i ultima sărutare cu lacrimile în ochi. Fii bărbat! Pleci cu o hotărâre sfântă. Dumnezeu o să te ajute!
Bietul Marco! Într-adevăr, el avea o inimă plină de bărbăţie şi se pregătise pentru cele mai grele încercări în acea călătorie; totuşi, când văzu că dispare de pe orizont frumoasa lui Genova, când se văzu pe întinsul mării şi necunoscut pe acel vapor înţesat de ţărani emigranţi, cu mica lui traistă drept toată avuţia, i se strânse inima. Două zile de-a rândul stătu nemişcat la prora corăbiei, mâncând mai nimic şi înecat în plâns.

Tot felul de gânduri triste îi treceau prin minte, şi cel mai trist, cel care i se înfăţişa cu mai multă stăruinţă, era acela că poate să fi murit mama sa.Când adormea, vedea totdeauna în visurile sale, rele şi întrerupte, pe un necunoscut care-l privea cu compătimire şi-i şoptea la ureche:
— Mama ta a murit!
Atunci se deştepta, înăbuşind un ţipăt. Totuşi, după ce trecu strâmtoarea de la Gibraltar, şi zări oceanul Atlantic, prinse puţină inimă şi un pic de speranţă. Dar fu o scurtă mângâiere. Marea aceea nemărginită, totdeauna egală, căldura care mergea crescând, întristarea care se observa în ochii tuturor celor care-l înconjurau, simţământul singurătăţii în care se afla: toate acestea îi provocară o mâhnire şi mai adâncă.
Zilele treceau unele după altele: triste şi monotone; ele i se încurcau în minte, aşa cum se întâmplă bolnavilor. I se părea că e pe mare de un an, şi, cu toate acestea, în fiecare dimineaţă când se scula, era cuprins de o nouă mirare, văzându-se aici, singur în mijlocul nemărginitului ocean, călătorind spre America. Frumoşii peşti zburători, care cădeau din când în când pe corabie, minunatele apusuri de soare ale tropicelor, cu norii aceia uriaşi, roşii ca jăraticul şi ca sângele; acele fosforescenţe nocturne, care fac din Atlantic o mare lavă: nu-i păreau că sunt aievea, ci ca nişte minuni văzute în visuri.

Se iviră şi zile de vreme rea, în care el rămânea mereu în dormitor, unde toate lucrurile se izbeau şi se răsturnau, mărind zgomotul blestemelor şi al vaietelor de tot felul. Atunci, bietul băiat credea că-i sunase ceasul din urmă. Erau însă şi zile frumoase, în care marea era liniştită şi gălbuie, dar de o căldură nesuferită şi de o plictiseală îngrozitoare! Ceasuri negre şi nesfârşite, în timpul cărora călătorii obosiţi, lungiţi şi nemişcaţi pe scânduri, păreau morţi cu toţii.

Călătoria nu se mai sfârşea: mare şi cer, cer şi mare; azi ca ieri şi mâine ca azi; mereu, totdeauna, veşnic. Marco rămânea ceasuri întregi proptit de parapet, uitându-se la acea mare nemărginită, ameţit, gândindu-se ca într-un vis la mama sa, până ce i se închideau ochii de somn şi capul îi cădea pe umeri; atunci revedea iarăşi chipul acela necunoscut, care îl privea cu ompătimire şi-i şoptea la ureche: "Mama ta a murit!"
La glasul acela, Marco se deştepta tresărind, ca să-şi urme-ze visul cu ochii deschişi şi să privească orizontul neschimbat.

Călătoria ţinu douăzeci şi şapte de zile. Dar cele din urmă fură cele mai frumoase. Timpul era senin şi aerul răcoros, el se împrietenise cu un moşneag lombard, care mergea în America, la fiul său, plugar în ţinutul de lângă Rosario. Mario îi spusese toate împrejurările prin care trecuse, şi bătrânul îi spunea mereu, bătându-l cu mâna pe umăr:
— Fii bărbat, băiete! O să găseşti pe mama ta sănătoasă şi fericită!
Prietenia aceea îl încuraja pe bietul Marco; presimţirile sale cele rele deveniră bune. Stând la proră, lângă bătrânul ţăran, care trăgea din lulea, sub un cer frumos, înstelat în mijlocul cetelor de emigranţi, care cântau, el închipuia de sute de ori în gândul său cum are să fie sosirea lui la Buenos-Aires. Se şi vedea în strada în care locuia vărul său, îi găsea prăvălia şi alerga la dânsul, întrebându-l:
— Ce face mama? Unde e? Haidem numaidecât la ea. Alergau amândoi, urcau o scară, se deschidea o uşă...
Şi aici monologul său se oprea, închipuirea lui se pierdea într-un simţământ de înduioşare nespusă, care îl făcea să scoată pe ascuns o mică iconiţă pe care o purta la gât şi încetinel să rostească, sărutând-o, rugăciunea sa. Ajunseră, în sfârşit, la Buenos-Aires, a douăzeci şi şaptea zi de la plecare. Era un frumos răsărit de zi de mai, când corabia îşi aruncă ancora în râul uriaş, La Plata, pe ţărmul căruia se întinde măreaţa capitală a republicii Argentina. Timpul acela minunat păru de bun augur lui Marco. Era ca ameţit de bucurie şi de neastâmpăr. Mama sa era abia la câteva mile de el. În câteva ceasuri avea s-o vadă! Şi el se afla în America, în Lumea-nouă, avusese îndrăzneala să vină singur! Atunci i se păru că lunga lui călătorie trecuse ca nimica. I se păru că se visase zburând şi că se deşteptase aici.

Marco era atât de fericit, încât nici nu se întristă, nici nu se miră când, căutându-se în buzunar, găsi numai o punguliţă din cele două în care îşi împărţise averea, ca să fie mai sigur de a nu pierde totul. I se furase punga, îi rămâneau numai câteva lire, dar lui ce-i păsa acum, când era în apropiere de mama sa?Se coborî cu traista în spinare, împreună cu alţi mulţi italieni, într-un vaporaş care-i duse până aproape de ţărm. Din vapor sări într-o luntre care purta numele "Andreea Doria", debarcă la chei, îşi luă ziua bună de la bătrânul său prieten lombard şi apucă apoi cu paşi mari către oraş.

Cum intră pe cea dintâi stradă, opri pe un om care trecea şi-l întrebă ce drum să apuce ca să ajungă la strada "Los Artes". Trecătorul se întâmplă să fie tocmai un italian. Acesta se uită cu mirare la dânsul şi-l întrebă dacă ştie să citească. Marco răspunse că da.
— Atunci, zise trecătorul, arătându-i strada din care venea el, mergi drept, tot drept înaintea ta, citind numele străzilor la fiecare răspântie, până ce vei găsi pe aceea pe care o cauţi.Băiatul mulţumi şi apucă înainte pe stradă.

Era o stradă lungă, dreaptă, nesfârşită, dar îngustă având pe amândouă părţile case scunde şi albe, care păreau nişte căsuţe de ţară.
Strada era plină de trecători, de trăsuri, de căruţe ce făceau un zgomot asurzitor. Ici şi colo fâlfâiau steaguri de diferite culori cu inscripţiuni în litere mari, vestind plecarea vapoarelor spre oraşe necunoscute. Din când în când, întorcându-şi privirea în dreapta şi în stânga, el vedea alte străzi, care se întindeau şi ele fără sfârşit, tot cu case mici şi albe, tot înţesate de lume şi de căruţe şi tăiate în fund de linia dreaptă a nemărginitei câmpii americane, uniformă ca orizontul mării. Oraşul i se părea fără sfârşit. Se uita cu băgare de seamă la numele străzilor: nişte nume ciudate pe care abia le putea citi. La fiecare capăt de stradă i se bătea inima, crezând că e strada ce o caută.

Se uita la toate femeile, sperând că o s-o vadă pe mama sa. Văzu pe una mergând înaintea lui, care-l făcu să tresară, o ajunse, se uită la ea: era o negresă.Mergea, mergea, iuţind mereu pasul. Ajungând la o răspântie citi şi rămase înmărmurit pe trotuar: era strada "Los Artes". Apucă pe acolo, văzu numărul 117, prăvălia vărului era la numărul 175, fu silit să se oprească nemaiputând să respire, şi îşi zise în sine: "Mamă, dragă mamă, e oare ade-vărat că o să te văd peste câteva minute?

Alergă înainte şi ajunse la o mică prăvălie de mărunţişuri. Era aceea. Se opri în pragul uşii, văzu o femeie căruntă, cu ochelari.
— Ce vrei, băiete, întrebă femeia spanioleşte.
— Nu e aici, zise băiatul cu glasul înăbuşit, prăvălia lui Francisco Merelli?
— Francisco Merelli a murit! răspunse femeia italieneşte.
Băiatului i se păru că-l loveşte cineva drept în piept.
— De când a murit?
— De mult, răspunse femeia, de mai multe luni... Treburile i-au mers rău şi a fugit. Se zice că a plecat la Baia-Blanca, foarte departe de aici, şi că a murit, sosind acolo. Prăvălia o ţin eu acuma.
Băiatul îngălbeni. Apoi zise repede:
— Merelli cunoştea pe mama. Ea era în serviciul domnului Mequinez. Numai el ştia unde se află mama. Am venit din Italia în America înadins, ca să o caut. Merelli îi trimitea scrisorile noastre... Trebuie să o găsesc pe mama!
— Bietul copil! răspunse femeia. Eu nu ştiu nimic, dar pot să întreb pe rândaşul din curte, el cunoştea pe băiatul care făcea comisioanele lui Merelli; poate să ştie să-ţi dea vreo desluşire.Se duse în fundul prăvăliei şi chemă pe băiat, care veni îndată.
— Ia spune-mi, întrebă negustoreasa, ţi-aduci cumva aminte dacă Merelli trimitea câteodată pe ucenicul său, să ducă scrisori unei servitoare, care era băgată la nişte localnici?
— La domnul Mequinez, răspunse băiatul, da, doamnă, câteodată, tocmai la capătul străzii LosArtes.
— Îţi mulţumesc, doamnă! strigă Marco. Ştii să-mi spui numărul?... Daţi-i voie, să vină cu mine... Însoţeşte-mă, dacă poţi băiete, mai am ceva gologani.El grăi aceste cuvinte cu atâta căldură, încât fără să aştepte porunca stăpânei, băiatul îi răspunse:
— Haidem! şi plecă înainte cu paşi repezi. Alergând aşa fără să scoată un cuvânt măcar, ajunseră la capătul străzii, intrară în gangul unei case mici, albe şi se opriră dinaintea unui grilaj de fier prin care se zărea o curticică plină cu ghivece de flori. Marco trase clopoţelul. Veni o domnişoară.
— Aici locuieşte familia Mequinez? Nu e aşa? întrebă băiatul cu nerăbdare.
— A stat aici! răspunse domnişoara, pronunţând italieneşte cu un accent spaniol. Acum locuim noi!
— Şi unde s-a mutat familia Mequinez? întrebă Marco, căruia îi bătea inima.
— A plecat la Cordova.
— Cordova! Unde e Cordova? întrebă Marco. Dar femeia care era în serviciul lor? Mama?

Servitoarea era mama mea! Au luat-o cu ei?
Domnişoara îl privi şi-i zise:
— Nu ştiu, drăguţule, poate să ştie tata, care i-a văzut când au plecat. Aşteaptă puţin!

Plecă repede şi se întoarse după câteva minute cu tatăl său, un domn înalt, cu barba căruntă.
Acesta se uită un moment la chipul drăgălaş al micului marinar genovez, cu părul bălai şi cu nasul drept, şi-l întrebă într-o italienească stricată.
— Mama ta e genoveză?
— Da! răspuse Marco.
— Află dar, că femeia genoveză, care era în serviciul lor, a plecat cu dânşii. Ştiu sigur!
— Şi unde s-au dus?
— La Cordova, un oraş.
Băiatul suspină, apoi zise hotărât:
— Dacă e aşa, mă duc şi eu la Cordova.
— Sărăcuţule! strigă domnul, uitându-se la el cu milă, Cordova e la o sută de poşte depărtare de aici.

Marco îngălbeni ca ceara şi fu silit să se sprijine de grilaj.
— Ia să mai chibzuim puţintel, zise domnul, mişcat de compătimire, şi-i deschise uşa, adăugând:
-Vino înăuntru puţin, să vedem ce e de făcut.
Îi dete un scaun şi-l puse să povestească repede cum de ajunsese acolo, îl ascultă cu multă bunătate şi după aceea rămase câtva timp pe gânduri. În cele din urmă îi zise cu hotărâre:
— Bani n-ai, nu e aşa?
— Mai am... ceva... foarte puţin, zise Marco.
Domnul se duse la o măsuţă, scrise o scrisoare, o pecetlui şi o dete băiatului, zicându-i:
— Uite, italienaşule, du-te cu scrisoarea aceasta la Boca, un orăşel aproape genovez, la două ceasuri departe de aici. Oricine te poate îndruma. Când vei ajunge acolo, dă scrisoarea aceasta domnului la care am adresat-o; o să-l găseşti foarte uşor, pentru că toţi îl cunosc ca pe un cal breaz. El îţi va procura mijloacele, ca să-ţi urmezi drumul până la Cordova, unde vei găsi pe familia Mequinez şi prin urmare pe mama ta. Deocamdată ţine astea, băiete! Îi dete câteva lire.
Du-te cu Dumnezeu!

Băiatul îi mulţumi, fără să poată găsi un cuvânt mai mult. Ieşi cu traista sa şi luându-şi ziua bună de la mica lui călăuză, porni încet pe drumul spre Boca, străbătând oraşul cel mare şi plin de zgomot cu inima cuprinsă de o adâncă mâhnire.Tot ce i se întâmplă din minutul acela până a doua zi seara, îi rămase încurcat în minte, ca un vis urât, atât era de obosit şi de disperat.După ce dormi noaptea într-o odăiţă de cârciumă din Boca, alături de un hamal de la port, şi după ce îşi petrecu mai toată ziua stând pe o grămadă de bârne în faţa portului, ameţit la vederea atâtor vase, corăbii şi vaporaşe, se pomeni şi el îmbarcat pe o luntre cu pânze, ncărcată cu pometuri, mânuită de trei genovezi voinici şi pârliţi de soare, şi plutind spre oraşul Rosario. Glasul lor şi scumpul dialect ce-l vorbeau îl însufleţiră.

Călătoria ţinu trei zile şi patru nopţi, pricinuind micului călător uimire peste uimire.Trei zile şi patru nopţi pe minunatul râu Parana, care întrece de patru ori Italia în lungime, şi pe lângă care marele Pad nu mai e decât un pârâiaş! Luntrea înainta încet, luptând cu acea nemărginită întindere de apă. Trecea printre nişte insule lungi, cuiburi de şerpi şi de tigri, înţesate cu portocali şi cu sălcii, care semănau a păduri plutitoare; uneori intra în canale strâmte de părea că n-o să mai poată ieşi de acolo, alteori se pomenea într-un vast spaţiu de apă ce avea înfăţişarea unor lacuri mari şi liniştite; apoi iarăşi printre insule, canale şi boschete enorme, de o vegetaţie încântătoare. Domnea pretutindeni o adâncă tăcere.

Cu cât înaintau mai mult, cu atât uriaşul râu înspăimânta mai tare pe bietul Marco. Îşi inchipuia că mama sa se afla la izvorul său şi că o să-i trebuiască ani întregi până să ajungă la ea. Mânca de două ori pe zi pâine şi carne sărată, împreună cu luntraşii care, văzându-l mereu trist, nu-i mai vorbeau deloc.Noaptea dormea pe acoperişul luntrei şi se deştepta din când în când buimăcit de strălucirea limpede a lunii, care se râsfrângea în undele argintii şi înălbea ţărmurile depărtate. Atunci i se strângea inima. Cordova! rostea de mai multe ori acel nume: Cordova; ca numele unei cetăţi misterioase din basme. După aceea se gândea:"Şi mama a trecut pe aici, a văzut şi ea ţărmurile şi insu-lele acestea". Atunci nu i se mai păreau atât de stranii şi singuratice locurile acelea peste care trecuse privirea mamei sale.
Noaptea, unul dintre luntraşi cânta. Vocea lui îi aminti cântecele pe care i le cânta mama sa, când era mic, ca să adoarmă. Când îl auzi, izbucni în plâns. Luntraşul îi strigă:
— Fii tare de înger, băiete, ce naiba! S-a mai pomenit vreodată să plângă un genovez, fiindcă e departe de ai săi? Genovezii cutreieră pământul, glorioşi şi biruitori.

La auzul acestor cuvinte, Marco tresări, simţi glasul sângelui genovez şi ridicând fruntea cu mândrie, bătu cu pumnul în cârma bărcii şi strigă:
— Da, chiar de-ar trebui să ocolesc Pământul, călătorind ani după ani, mergând sute de poşte pe jos, voi merge tot înainte până ce-o voi găsi pe mama! M-aş mulţumi o singură dată. Înainte dar!Şi îmbărbătându-se astfel, sosi în zorii unei zile răcoroase şi limpezi în faţa oraşului Rosario, zidit pe malul înalt al râului Parana, în undele căruia se oglindeau catarge, împodobite cu steaguri, ale sutelor de corăbii din toate ţările.

Îndată ce debarcară, străbătu oraşul cu traista la spinare, căutând pe un domn argentinian, pentru care protectorul său din Boca îi dăduse o scrisoare de recomandare.Cum intră în Rosario, lui Marco i se păru că intră într-un oraş cunoscut. Erau tot acele străzi nesfârşite, drepte, cu casele mici şi albe, încrucişate în toate direcţiile, cu mii de fire telegrafice şi telefonice pe deasupra acoperişurilor, care păreau mari pânze ţesute de păianjen; apoi un amestec şi un zgomot de oameni, de cai şi de cărute. Mintea bietului băiat se tulbură, mai că-i venea să creadă că se află iarăşi la Buenos-Aires şi că merge să-l caute pe vărul său.

Se învârti un ceas şi mai bine şi, întrebând întruna, găsi în sfârşit locuinţa noului său protector. Trase clopoţelul. Ieşi în uşă un om gras şi blond, cu înfăţişarea aspră, care părea a fi un îngrijitor, acesta îl întrebă cu mojicie:
— Ce cauţi? Băiatul întrebă de stăpân.
— Stăpânul? răspunse îngrijitorul, a plecat aseară la Buenos-Aires cu toată familia.
Băiatul rămase înmărmurit, însă după aceea boloborosi:
— Da eu... n-am pe nimeni aici... sunt singur. Şi întinse biletul.
Îngrijitorul îl luă, îl citi şi-i zise cu asprime:
— Ce vrei să-ţi fac eu? O să-i dau biletul, când s-o întoarce, peste o lună!
— Dar sunt singur! Ce să mă fac eu? Sunt fără bani! strigă băiatul cu glas rugător.
— Haide, cară-te! zise omul, nu sunt destui vagabonzi ca tine în Rosario? Pleacă de cerşeşte în ţara ta.

Îi închise uşa în nas şi bietul băiat rămase împietrit pe loc.
Pe urmă îşi luă iar traista şi plecă, cu inima sfâşiată şi cu mintea cuprinsă de mii de gânduri prăpăstioase.Ce să facă? Încotro să apuce? Trebuia să călătorească o zi întreagă pe drumul de fier, ca să ajungă de la Rozario la Cordova, şi nu mai avea la el decât vreo câteva lire. Unde să-şi
găsească bani pentru ca să plătească drumul? Putea să munceasc. Dar cum şi la cine să ceară de lucru? Să cerşească! Ah! Nu! Să fie gonit, ocărât, înjosit, ca mai adineaori? Nu, niciodată, mai bine moartea!

Frământat de aceste gânduri şi uitându-se la şoseaua ce se pierdea în nemărginita câmpie, fu cuprins iarăşi de disperare. Îşi aruncă jos traista şi, aşezându-se cu spatele rezemat de zid, plecă uşor capul si râmase cu totul nimicit.Oamenii care treceau puteau să dea peste el. Carele uruiau pe drum cu zgomot. Mulţi băieţi stăteau pe loc şi se uitau la el. Marco nu-i vedea, nu auzea nimic.

Deodată fu smuls din nimicirea în care căzuse de un glas care îl întrebă pe italieneşte, cu un accent lombard:
— Ce ai, băiete?
Marco ridică ochii şi sări drept în picioare scoţând un strigăt de mirare:
— Cum, dumneata aici?
Era bătrânul ţăran lombard, cu care se împrietenise în călătoria lui.
Nici ţăranului nu i se părea mai puţin ciudat decât lui. Băiatul se apucă să-i povestească în grabă tot ce i se întâmplase de când se despărţiseră.
— Iată-mă acum fără nici o para. Trebuie să muncesc, găseşte-mi dumneatata ceva de lucru, ca să pot strânge câteva lire. Fac orice: hamal, măturător de stradă, chiar şi muncă de ţară; mă mulţumesc cu pâine neagră, numai să pot pleca mai repede, ca să-o găsesc pe mama. Fă-ţi pomana aceasta cu mine, găseşte-mi de lucru, pentru Dumnezeu, căci nu mai pot!
— Ei drace, drace! Ce istorie mai e şi asta! zise ţăranul, scărpinân-du-se în cap. Să lucrezi, e uşor de zis. Ia să vedem, nu putem aduna treizeci de lire de pe la compatrioţii ce se află aici?
Băiatul se uită la el, cuprins de o nouă nădejde.
— Vino cu mine! îi zise ţăranul.
— Unde? întrebă băiatul, luându-şi sacul.
— Vino cu mine!

Ţăranul porni. Marco se luă după dânsul. Merseră cât merseră fără să vorbească. În sfârşit, ţăranul se opri la uşa unui han, care avea ca firmă o stea, sub care era scris: "Steaua Italiei".Ţăranul se uită înăuntru şi întorcându-se spre băiat, îi zise cu veselie:
— Stăm bine!
Intrară amândoi într-o sală, unde erau mese multe, la care stăteau o mulţime de oameni, bând şi vorbind tare.Bătrânul lombard se apropie de cea dintâi masă, şi după felul în care ură bună ziua celor şase oameni care stăteau la ea, se vedea că fusese în tovărăşia lor până atunci.Erau aprinşi la faţă şi ciocăneau paharele strigând şi râzând.
— Prieteni, zise lombardul, stând în picioare şi arătând pe Marco, iată un biet băiat de-al nostru, care a venit singur de la Genova, ca să caute pe mama sa la Buenos-Aires. Acolo i s-a spus că mama sa e la Cordova. El a venit cu barca până la Rosario, având la sine o scrisoare de recomandare către un domn. Când a arătat-o, a fost primit ca un milog. Sărmanul băiat n-are nici măcar un gologan în pungă şi e aici singur, ca un oropsit. E un băiat de inimă, v-o spun eu. Ia să vedem: nu putem să-i strângem atât cât îi trebuie ca să-şi cumpere un bilet până la
Cordova, la mama lui? Cum adică, o să-l lăsăm aici ca pe un câine?
— Ferească Dumnezeu!
— Cu nici un preţ, strigară toţi deodată, dând cu pumnul în masă. Să nu ajutăm pe unul de-al nostru? Vino încoace, mititelule. Nu suntem noi aici! Ia uitaţi-vă ce frumos ştrengărel! Deschideţi-vă pungile, prieteni! Ai venit singur, foarte frumos! Eşti un băiat de inimă! Na şi ţie un pahar, închină, n-ai grijă, o să-ţi ajutăm noi, ca să-ţi găseşti pe mama. Şi unul îl luă de bărbie, altul îl bătu pe umeri, un al treilea îi lua traista. Alţi trecători se ridicară de la mesele vecine şi se apropiară. Istoria băiatului trecu din gură în gură; aşa că în mai puţin de zece minute, ţăranul lombard strânse din adunare patruzeci şi două de lire.
— Văzuşi, băiete? Iată cum curg banii în America!
— Ia mai bea! îi strigă un altul, întinzându-i un pahar cu vin; hai să închinăm cu toţii în sănătatea mamei tale!
— În sănătatea mamei tale! strigară toţi, ridicând paharele.

Marco vru şi el să zică: în sănătatea ma...! dar îl podidiră lacrimile de bucurie.Îşi puse paharul pe masă şi se aruncă la gâtul bătrânului său prieten.In ziua următoare, în zori, el şi plecase spre Cordova plin de presimţiri bune.Dar nici o veselie nu poate să ţină mult, când natura ne înfăţişează o tristă privelişte.Timpul era întunecat; trenul aproape gol, străbătea cu iuţeala fulgerului o câmpie nemărginită şi pustie. El era singur într-un vagon lung, care părea un tren de ambulanţă.Se uita, şi în dreapta, şi în stânga, şi nu vedea decât singurătate fără sfârşit. Ici şi colo, câţiva copaci strâmbi, mici, o iarbă neagră şi rară, care dădea câmpiei înfăţişarea unui vast cimitir. Marco aţipea puţin, se deştepta şi aceeaşi privelişte îi izbea văzul. Staţiile căii ferate erau singuratice ca nişte locuinţe de pustnici şi, când se oprea trenul, nu se auzea nici un cuvânt. Lui Marco i se părea că e singur în acel tren şi părăsit în mijlocul pustietăţii.

Un vânt rece îi pişcă obrazul. Plecase din Genova către sfârşitul lui aprilie, şi tatăl său, neştiind că în America o să fie iarnă, îl îmbrăcase ca de vară.Pătruns de frig şi obosit de emoţie şi de nevoile zilelor trecute, adormi.Dormi mult şi se deşteptă înţepenit. Simţind că nu-i prea este bine, fu cuprins de groază să nu se îmbolnăvească, să moară pe drum şi cadavrul să-i fie aruncat şi să rămâie pradă corbilor şi a câinilor, ca stârvurile de cai şi de vaci ce văzuse de-a lungul drumului şi de la care îşi întorsese privirea cu înfiorare.Într-o stare sufletească aşa de îngrijorată, în mijlocul tăcerii întunecate a firii, gândurile lui erau pornite tot înspre rău. Oare o s-o găsească el, pe mama sa, în Cordova? Şi dacă nu va fi? Dacă domnul de la Buenos-Aires se va fi înşelat? Dacă ar fi murit! Adormi iarăşi cu aceste gânduri, visă că ajunsese noaptea la Cordova şi că lumea de pe la uşi şi de pe la ferestre îi striga: "Nu e aici! Nu e aici!"
Se deşteptă tresărind, îngrozit, dar văzând că fusese numai un vis, adormi iarăşi, şi când îl deşteptară, ajunsese la Cordova.

Ce uşurare, cu ce avânt sări din tren!Întrebă pe un slujbaş de la gară, dacă ştie unde locuieşte inginerul Mequinez. Omul îl îndreptă spre o biserică, lângă care era casa.Băiatul o luă la picior. Era noapte. Intră în oraşul întunecos şi liniştit, dar care, după groaznicul pustiu ce îl străbătuse, i se păru vesel.Întâlni pe un preot. Acesta îi arătă biserica şi el găsi îndată casa. Sună clopoţelul şi mâna îi tremura, bătăile inimii îi opreau răsuflarea.Veni să-i deschidă o bătrână cu o lumânare aprinsă în mână. Băiatul nu putu să vorbească.
— Pe cine cauţi? îl întrebă ea, pe spaniolă.
— Pe inginerul Mequinez, răspunse Marco.
Bătrâna îşi încrucişa braţele clătinând din cap şi zise:
— Dar ce Dumnezeu! Şi tu vii să cauţi pe inginerul Mequinez? Ar fi vremea să sfârşim cu istoria asta. Iată trei luni de când ne plictisiţi. N-am publicat prin ziare? Nu cumva trebuie să scrie şi pe colţurile răspântiilor: Mequinez s-a mutat la Tucuman!
Băiatul îşi frânse mâinile de disperare; apoi strigă plin de ciudă: Ce blestem mă urmăreşte, Doamne! Sunt eu oare ursit să mor pe drumuri, căutând-o pe mama? Înnebunesc! Îmi vine să mă strâng de gât! Dumnezeule, ce să mă fac eu, acum?
Stătu puţin pe gânduri, apoi întrebă:

Ia mai spune-mi, te rog, cum se cheamă ţara aceea? Unde este? La ce depărtare?
— Nimica toată, o fugă de cal, răspunse bătrâna, apoi înduioşându-se, adăugă: Ei, băiete dragă, află că e la o depărtare de cel puţin patru sau cinci sute de poşte de aici.Pe băiat îl podidi plânsul şi întrebă suspinând:
— Şi acum, ce să mă fac?...
— Ce vrei să-ţi spun, zise femeia, ştiu şi eu?
Dar numaidecât îi trecu prin minte un gând şi-i zise:
— Ştii ce? Ia-o la dreapta pe stradă şi o să găseşti la a treia casă o curte. Acolo locuieşte un capataz, un negustor, care pleacă mâine la Tucuman cu carele cu boi. Du-te şi roagă-l să te ia şi pe tine în schimul serviciului ce-i vei face. Aleargă fuga.

Băiatul îşi luă traista, mulţumi şi în două minute intră în curtea aceea luminată cu felinare, unde găsi oameni care încărcau saci cu grâu în nişte care uriaşe. Un om înalt şi bărbos, infăşurat într-o manta lungă, supraveghea lucrările. Băiatul se apropie de el şi-l întrebă cu sfială, dacă voia să-l ia şi pe el cu dânsul, spunând că venea din Italia şi căuta pe mama sa.
Capatazul îl măsură de sus până jos şi-i zise răstit:
— N-am loc pentru tine!
— Am cincisprezece lire, răspunse băiatul, cu glas rugător, ţi le dau pe toate şi pe drum o să-ţi muncesc. O să car apă şi grăunţe pentru boi, fac orice. Îmi ajunge o bucată de pâine. Te rog, domnule, fă-mi şi mie un locşor!
Capatazul se uită iarăşi la el şi-i răspunse cu glas mai blând:
— Nu-ţi spun că nu e loc? Şi apoi, vezi, noi nu mergem la Tucuman; ne ducem în alt oraş, la Santiago del Estero. La un loc oarecare ar trebui să te las în drum şi o să ai încă o lungă bucată de făcut pe jos.
— Aş face şi îndoit! strigă Marco. Să n-ai grijă.Găsesc eu drumul. Fă-mi un loc, domnule... fie-ţi milă, nu mă lăsa!
— Gândeşte-te, e o călătorie de douăzeci de zile! adăugă captazul.
— Nu-mi pasă!
— Drumul e greu!
— Voi răbda toate!
— O să trebuiască să călătoreşti singur.
— Nu mi-e frică de nimic, numai să o găsesc pe mama. Fie-ţi milă de mine, domnule, ia-mă!
Capatazul apropie felinarul de faţa lui şi, după ce se uită puţin la el, îi zise:
— Bine!
Băiatul îi sărută mâna.
— Noaptea asta culcă-te aici, pe un car, îi zise capatazul, mâine dimineaţă, în zori de zi , o să te deştept. Buenas noches (noapte bună).

La patru de dimineaţă, după cum spusese negustorul, carele porniră cu mare zgomot.Fiecare car era tras de şase boi şi urmat de alţi patru boi de schimb. Băiatul, deşteptat şi vârât într-un alt car, se lungi pe saci şi adormi iarăşi greu.Când se deşteptă, convoiul se oprise într-un loc singuratic, la soare, şi toţi oamenii stăteau în cerc în jurul unui foc aţâţat de vânt, la care frigeau într-o frigare lungă un sfert de viţel.
Mâncară cu toţii, se odihniră şi porniră iarăşi. Drumul continuă astfel ca un marş soldăţesc. În fiecare dimineaţă porneau la cinci, se opreau la nouă, plecau iarăşi la cinci seara şi se opreau la zece noaptea. Cărăuşii mergeau călare şi îmboldeau boii la mers, împungându-i cu nişte prăjini lungi.Băiatul aprindea focul pentru friptură, dădea nutreţ vitelor şi le adăpa, curăţa felinarele, aducea apă de băut. Ţinuturile îi treceau pe dinainte ca nişte vedenii nelămurite: păduri intinse de copaci mici şi negri; cătune sărăcăcioase cu câteva case roşii, răspândite ici şi colo. Spaţii nemărginite acoperite cu sare, care fuseseră probabil odinioară albiile vreunor lacuri sărate, se întindeau albind în depărtare, până unde putea să cuprindă ochiul.

Pretutindeni: numai câmpie, singurătate şi linişte adâncă. Întâlneau foarte rar doi sau trei călători călări, urmaţi de o herghelie de cai, care treceau în goană, ca fulgerul.Timpul era frumos, dar cărăuşii se făceau din zi în zi mai pretenţioşi, ca şi cum băiatul ar fi fost servitorul lor. Unii din ei îl ocărau, alţii îl ameninţau, îl puneau să le care legături mari de nutreţ, îl trimiteau departe după apă, şi bietul copil, prăpădit, obosit, nu putea nici măcar să doarmă noaptea din cauza zguduiturilor căruţei şi a scârţâitului roţilor. Pe lângă acestea, se mai iscă şi un vânt puternic, care ridică o pulbere groasă şi roşiatică, ce acoperea totul, pătrundea în car, îi umplea ochii şi gura, tăindu-i răsuflarea. Sleit de oboseală şi de nedormire, cu hainele rupte şi murdărite, ocărât de di-mineaţă până seara, bietul băiat era topit şi s-ar fi descurajat cu totul, dacă totuşi capatazul nu i-ar fi vorbit din când în când cu blândeţe. Adesea plângea pe furiş într-un colţ al carului cu faţa vârâtă în traista lui, care nu mai conţinea decât zdrenţe. În fiecare zi se trezea mai slab şi mai descurajat, şi uitându-se la câmpia cea nemărginită şi grozavă, care părea un ocean de pământ, îşi zicea în sine:
"Nu o s-o mă mai ducă până diseară, o să mor pe drum!" Oboseala şi ocările creşteau pe fiecare zi. Într-o dimineaţă, pentru că întârziase cu apa, un cărăuş, folosindu-se de lipsa capatazului, îl bătu. Atunci, ceilalţi cărăuşi începură şi ei să-i dea câte o palmă, de câte ori îi dădeau o poruncă; şi-i ziceau în bătaie de joc:
— Na şi p-asta! Mai dă-o şi pe asta, mă-ti, derbedeule!

Bietul băiat nu mai putu suporta şi se îmbolnăvi.Stătu trei zile în car, zăcând de friguri. Numai capatazul venea la el să-i aducă apă şi să vadă
ce mai face.Marco crezu că şi moare atunci. În disperarea lui chemă de o mie de ori pe mama sa:
— Mamă, mamă, ajută-mă! Vino la mine, că mor! N-o să te mai văd, mamă dragă! Biata mamă o să mă găsească mort în mijlocul drumului! Şi se ruga de Dumnezeu, să aibă milă de el.În sfârşit se făcu bine.

Dar odată cu însănătoşirea sosi şi ziua cea mai teribilă, ziua în care trebuia să-şi urmeze calea singur.Călătoreau de mai bine de două săptămâni, când ajunseră la locul unde se întretăiau drumurile: unul spre Tucuman şi celălalt spre Santiago del Estro. Capatazul îl vesti că trebuie să se despartă. Îi dete câteva lămuriri asupra drumului ce trebuia să urmeze. Îi legă traista în spinare, ca să-i uşureze mersul şi îşi luă ziua bună de la el, repede, ca să nu se înduioşeze.

Băiatul abia apucă să-i sărute mâna. Chiar ceilalţi, care îl trataseră aşa de rău, arătară oarecare milă, văzându-l cum rămâne singur şi-i făcură un semn de rămas bun cu mâna. Marco răspunse scoţându-şi pălăria şi stătu câtva timp pe loc, uitându-se lung la convoiul care se depărta ridicând în urmă pulberea, o pulbere roşiatică.După aceea îşi urmă şi el calea, oftând din greu.Un singur lucru îi înviora sufletul. După atâtea zile de călătorie prin acea nemărginită câmpie, vedea în sfârşit, în zarea depărtată, un lanţ de munţi foarte înalţi şi albaştri, cu vârfurile albe de zăpadă, care-i aduceau aminte de Alpi şi îi dădeau impresia, că se apropie de ţara lui. Erau Anzii, şira spinării continentului american, lanţul nesfârşit, care se întindea de la Ţara de Foc până la Marea îngheţată. Iar ceea ce-l învia şi mai mult, era că aerul devenea din ce în ce mai cald, din cauză că mergând către miazănoapte, se apropia de tropice.Găsea la mari depărtări câte o căsuţă ori vreo dugheană, unde îşi cumpăra ceva de mâncare.

Întâlnea oameni călări, din când în când, femei şi copilaşi şezând nemişcaţi pe pământ; chipuri cu totul noi pentru dânsul, cu ochii tăiaţi pieziş, care se uitau la el şi întorceau capul încet, ca nişte automate. Erau indieni.

În ziua dintâi merse cât îl ţinură picioarele şi noaptea dormi sub un copac. A doua zi umblă mai Incet şi cu mai puţină speranţă. I se rupseră cizmele şi picioarele îi sângerau, iar stomacul i se slăbise din cauza hranei proaste. Spre seară i se făcu frică. Auzise în Italia că în ţara aceasta erau şerpi mulţi. I se părea că îi aude şuierând, se oprea o clipă şi iarăşi o luă la fugă; îi îngheţau oasele de frică.Uneori îl apuca o milă grozavă de el însuşi. Mergând, plângea amarnic şi îşi zicea:
— Cum ar plânge biata mamă, dacă ar şti că mi-e aşa de frică! Gândul acesta îl îmbărbăta şi, ca să-şi uite frica, îşi aducea aminte de o mulţime de lucruri despre mama sa; ultimele ei vorbe când plecase din Genova, cum îl învelea cu plapuma până la bărbie, când se trezea, cum îl lua în braţe, când era mititel!
Atunci îşi zicea însufleţit:
— Da, mamă dragă, într-o zi te voi vedea! Doar o da Dumnezeu, să sfârşesc acest drum lung. Şi mergea, mergea mereu printre copaci cu frunze minunate, printre plantaţiile nesfârşite, de trestie de zahăr, având totdeauna dinaintea ochilor munţii albaştri, ale căror vârfuri înalte atingeau cerul.

Patru, cinci zile, o săptămână întreagă trecu. Puterile îi slăbeau din zi în zi şi picioarele insângerate i se umflaseră. În sfârşit, într-o seară, către apusul soarelui, i se spuse că Tucuman era la cinci mile de acolo. Marco scoase un ţipăt de bucurie şi îşi iuţi paşii, ca şi cum ar fi redobândit puterea pierdută. Dar fu o scurtă închipuire. Puterile îl părăsiră deodată şi căzu istovit pe marginea unui şanţ. Totuşi, inima îi bătea de bucurie.
Cerul, plin de stele scânteietoare, nu i se păruse niciodată atât de frumos. Lungit pe iarbă, se uita la ele, le admira şi se gândea că poate atunci şi mama sa le priveşte.Îşi zicea: Dragă mamă, unde eşti? Ce vei fi făcând tu acum? Te gândeşti la băieţelul tău? Îţi închipui că e aşa aproape de tine?

Bietul Marco! Dacă ar fi putut să vadă în ce stare se afla mama lui în minutul acela, s-ar fi silit din toate puterile să umble mereu înainte, ca să ajungă la ea cu câteva ore mai curând. Era bolnavă în pat, într-o odaie din etajul de jos al unei case frumoase, unde locuia toată familia Mequinez, care o iubea foarte mult şi o ajuta din toate puterile. Biata femeie era cam suferindă, când inginerul Mequinez fusese silit să plece pe neaşteptate de la Buenos Aires şi nu se însănătoşise deloc, cu tot aerul curat din Cordova. Pe lângă acestea, faptul că nu mai primea nici un răspus de la scrisorile sale, nici de la bărbatul său, nici de la vărul său, presimţirea unei mari nenorociri, grija continuă în care trăia stând la îndoială dacă trebuie să plece sau să rămână, aşteptând în fiecare zi o veste tristă, toate acestea o slăbiseră foarte mult, şi în cele din urmă se îmbolnăvi rău. De cincisprezece zile nu se ridicase din pat. Trebuia să-i facă o mică operaţie, ca să-i mântuie viaţa. Şi tocmai în momentul în care Marco se gândea cu mai mare dor la ea, în jurul patului său stăteau stăpânul şi stăpâna ei, silindu-se cu multă blândeţe s-o înduplece ca să se lase operată, iar dânsa nu voia cu nici un chip şi plângea.

Un doctor bun din Tucuman venise deja cu o săptămână mai înainte; dar degeaba.
— Nu, dragii mei stăpâni, spunea ea, nu mai am putere, simt că aş muri sub cuţitul doctorului. Mai bine lăsăţi-mă să mor aşa. Nu-mi mai trebuie viaţa de aici înainte. Totul s-a sfârşit pentru mine. Mai bine să mor înainte de a şti ce s-a întâmplat cu ai mei. Şi la aceste cuvinte izbucnea in plâns. Băieţii mei! Băieţii mei! striga ea, frângându-şi mâinile, cine ştie dacă mai trăiesc. Nu e mai bine să mor şi eu? Vă mulţumesc din tot sufletul, bunii mei stăpâni! Mai bine să mor. Ştiu că n-o să mă fac bine nici cu operaţia. Vă mulţumesc de atâta grijă. Nu trebuie să mai vină doctorul, poimâine. Vreau să mor! Soarta a vrut să mor aici. Sunt hotărâtă să nu mă las să mă opereze! Vreau să mor!

Stăpânii stăteau şi priveau cu milă pe mama ceea adorabilă, care, ca să-şi mântuiască familia, venise să moară la şase mii de poşte, departe de ţara ei. Să moară după ce răbdase atâtea! Biata femeie, aşa de cinstită, aşa de bună, aşa de nenorocită!...
A doua zi de dimineaţă, cu traista la spinare, obosit şi, şchiopătând, dar cu nădejdea în suflet, Marco intra în oraşul Tucuman, unul din cele mai noi şi mai înfloritoare oraşe din republica Argentina.

Oraşele acestea ale Americii, fondate de puţin timp, seamănă atât de mult unele cu altele, încât, lui Marco i se păru iarăşi că intră în Buenos-Aires, în Rosario ori în Cordova.Erau aceleaşi străzi drepte şi lungi, aceleaşi case mici şi albe, dar pretutindeni o verdeaţă veselă şi încântătoare, un aer îmbălsămat, un cer limpede şi azuriu, cum nu mai văzuse niciodată, nici măcar în Italia. Străbătând oraşul, fu cuprins din nou de aceeaşi nelinişte care îl apucase la Buenos-Aires. Se uita la toate ferestrele, şi la toate uşile, se uita la toate femeile ce treceau, cu speranţa nerăbdătoare de a întâlni pe mama sa. Ar fi voit să întrebe pe toţi câţi întâlnea în cale, dar nu îndrăznea să oprească pe nimeni. Se uita să vadă un chip mai blând, ca să-l întrebe, când deodată îi căzură ochii pe o firmă scrisă în limba italiană. În prăvălie stătea un om cu ochelari şi două femei.

Se apropie cu sfială de uşă şi prinzând inimă, întrebă:
— Nu ştii dumneata, domnule, să-mi spui unde locuieşte familia Mequinez?
— Familia inginerului Mequinez? întrebă negustorul.
— Da, domnule! răspunse băiatul du glas sfârşit.
— Familia Mequinez, zise negustorul, nu locuieşte în Tucuman.
Un strigăt sfâşietor, ca al unui rănit de moarte, răspunse acestor cuvinte.
Negustorul şi femeile săriră deodată. Câţiva vecini alergară să vadă ce e.
— Ce e! Ce ai, băiete? îi zise negustorul, băgându-l în prăvălie şi aşezându-l pe un scaun. Nu dispera aşa, ce Dumnezeu! Familia Mequinez nu locuieşte aici, dar nu e departe, e în împrejurimile Tucumanului.
— Unde? Unde e? strigă Marco, însufleţindu-se.
— Cam la vreo două poşte de aici, adăugă negustorul, pe ţărmul râului Saladillo, într-un loc unde se clădeşte o mare fabrică de zahăr. Oricine te poate îndrepta!
— Am fost eu acolo acum o lună, zise un tânăr, care alergase la strigătul lui Marco.
Marco se uită la el cu ochii mari şi îl întrebă repede, îngălbenind:
— Ai văzut pe servitoarea domnului Mequinez, pe italianca?
— Genoveza? Da, am văzut-o! Marco izbucni totdeodată în plâns şi în râs. Pe urmă deodată întrebă hotărât:
— Pe unde s-o apuc? Arătaţi-mi repede drumul, plec îndată!
— Dar e cale de o zi! îi spuseră cu toţii. Eşti obosit, odihneşte-te, o să pleci mâine!
— Nu se poate! Nu se poate! răspunse băiatul. Arătaţi-mi calea, plec îndată, chiar de-aş şti că mor pe drum!
Văzându-l atât de hotărât, nu se mai împotrivi nimeni:
— Du-te copile, Dumnezeu să te păzească! îi spuseră cu toţii.
— Să bagi de seamă, când vei trece prin pădure, să nu te rătăceşti.
— Călătorie bună, italienaşule!

Un om îl însoţi până afară din oraş, îi arătă drumul, îi dete câteva poveţe şi rămase puţin privindu-l cum se îndepăr-tează. Peste câteva minute, băiatul se făcu nevăzut în dosul copacilor stufoşi de pe marginea şoselei.

***

Noaptea aceea fusese înfiorătoare pentru sărmana bolnavă... Avea nişte dureri groaznice, care o făceau să ţipe sfâşietor şi să aiureze. Femeile care o îngrijeau, îşi pierduseră capul. Stăpâna intra din când în când îngrijorată. La toţi le era teamă că nu va scăpa, chiar de s-ar lăsa să
fie operată, să nu fie prea târziu, medicul venind tocmai a doua zi. Suferinţa ei cea mai adâncă, era cea morală. Prăpădită, zdrobită, schimbată la faţă; îşi smulgea părul cu disperare şi striga:
— Doamne, Doamne! Să mor aşa de departe, fără să-mi mai văd copiii! Să-i las fără mamă! Pe micul meu Marco, aşa de bun, aşa de iubitor! Dumneavoastră nu ştiţi ce băiat este! Sâ-l fi văzut cum plângea când am plecat; nu se mai putea smulge din braţele mele. Parcă înţelegea mititelul, că n-o să mă mai vadă. De ce n-am murit atunci? Nu, nu, să nu rămână fără mamă. Nu mă lăsaţi să mor! Alergaţi după doctor, să vină, să mă taie, dar să-mi scape viaţa. Vreau să mă vindec, vreau să trăiesc! Doctorul! Doctorul! Ajutor! Ajutor!

Femeile care o îngrijeau o luau de mână, îi vorbeau de Dumnezeu şi o încurajau. Atunci, biata bolnavă plângea ca un copil şi şoptea din când în când:
— O! Frumoasa mea Genova! Casa mea! Marea cea întinsă!... Şi Marco, scumpul meu Marco, ce-o fi făcând el acuma, sărăcuţul!

***

Era miezul nopţii şi sărmanul ei Marco, după ce petrecuse ceasuri întregi pe marginea unui şanţ, sleit de puteri, trecea prin mijlocul unei păduri întinse, umbrită de copaci uriaşi, ale căror vârfuri argintate de razele lunii, păreau nişte turnuri de biserică. El zărea în umbră, mii de trunchiuri de toate formele: drepte, culcate, încâlcite, cu o înfăţişare stranie şi ameninţătoare; o măreţie maiestuoasă, o dezordine a firii de o rară frumuseţe, priveliştea cea mai grozavă şi cea mai măreaţă, pe care vegetaţia pământului o poate înfăţişa vreodată ochilor.

Uneori, Marco era cuprins de spaimă, dar îndată ce se gândea la mama sa, inima i se îmbărbăta.Zdrobit de oboseală, cu picioarele sângerânde, singur în mijlocul acelei păduri uriaşe, unde foarte rar se vedeau numai nişte mici colibe omeneşti, care, pe lângă arborii aceia monstruoşi păreau nişte muşuroaie de furnici, sau vreun bivol dormind pe marginea drumului; Marco, deşi zdrobit, nu mai simţea oboseala; era singur şi nu-i mai era frică. Măreţia pădurii îi îmbărbăta sufletul. Apropierea de mama sa îi dădea puterea şi îndrăzneala unui om mare. Amintirile oceanului străbătut, neajunsurile, durerile suferite şi biruite, ostenelile răbdate îl făceau să ridice fruntea sus, şi chipul mamei sale, pe care îl pierduse din minte după atâţia ani de depărtare, i se arăta în acele minute, lămurit. El vedea până şi clipitul ochilor, mişcarea buzelor, în sfârşit toate gesturile ei. Aceste amintiri îl făceau să grăbească pasul. Mergând, nu băgase de seamă că de pe vârful copacilor lumina argintie a lunii se împrăştiase în revărsarea zorilor.

***

În aceeaşi dimineaţă, pe la orele opt, doctorul din Tucuman, un tânăr argentinian, era la patul bolnavei, împreună cu un ajutor al său. Ei se sileau s-o înduplece să-şi facă operaţia. Domnul şi doamna Menquinez, care se aflau de faţă, stăruiau şi ei. Dar totul era zadarnic; femeia, văzându-se atât de slabă de puteri, nu mai avea încredere în operaţie. Doctorul o încredinţă că reuşita operaţiei era sigură, precum era de sigură şi moartea, dacă nu se lăsa. Stăruiau cu toţii în zadar.
— Nu, doctore, spunea bolnava, îmi rămâne numai curajul de a muri, dar nu şi acela de a mai suferi şi operaţia zadarnică; îţi mulţumesc, doctore, dar lasă-mă să mor liniştită! Doctorul, descurajat, nu mai stărui. Atunci, femeia se întoarse către stăpâna sa şi cu glasul sfârşit îi făcu ultimele sale rugăciuni:
-Buna mea stăpână, zise ea cu greutate, te rog să trimiţi prin consulat economiile şi lucrurile ce le am aici familiei mele. Am nădejde că se află toţi în viaţă. Presimţirile îmi sunt bune în aceste momente din urmă. Te rog, fă-ţi bunătate şi scrie-le... că m-am gândit totdeauna la ei. că am muncit totdeauna pentru copiii mei... şi singura mea durere este că mor fără să-i văd. Spune-le că mor binecuvântându-i pe toţi...
Încredinţez bărbatului meu şi fiului meu celui mare pe micul Marco... Să aibă grijă de el! Şi încrucişând mâinile, strigă cu disperare: Mititelul mamei, sufletul meu! Pe urmă, întorcând ochii plini de lacrimi, văzu că stăpâna sa nu mai era acolo. Venise cineva şi o chemase pe furiş. Plecase şi domnul Mequinez, rămăsese numai asistentul şi două femei. Se auzea în odaia de alături un zgomot obişnuit, şoapte şi strigăte înăbuşite. Bolnava îşi îndreptă spre uşă ochii împăienjeniţi, aşteptând. După câteva minute, intră medicul, cu o privire ciudată, apoi domnul şi doamnă Mequinez şi ei tot cu faţa schimbată.

Toţi se uitau la bolnavă într-un fel neobişnuit şi şopteau încet între dânşii. I se păru că doctorul zicea stăpânei sale:
— Mai bine îndată! Ea nu înţelegea nimic.
— Iulia! îi zise stăpâna sa, cu vocea tremurândă, am să-ţi aduc o ştire bună. Pregăteşte-ţi inima pentru o veste bună.
Iulia se uită drept în ochii ei. Pregăteşte-te! îi zise doamna, să vezi pe cineva la care ţii foarte mult!
Iulia ridică brusc capul cu o mişcare rapidă şi începu să se uite când la doamna, când la uşă, cu ochii înflăcăraţi.
— Cineva care a sosit acum pe neaşteptate!
— Spuneţi, cine e? strigă bolnava, cu glasul înăbuşit.

Deodată scoase un strigăt grozav, se ridică în sus, rămase nemişcată cu ochii holbaţi şi cu mâinile la cap, ca înaintea unei apariţii supranaturale. Marco, zdrenţăros şi prăfuit, stătea în pragul uşii. Doctorul îl ţinea de mânuţă. Femeia strigă de trei ori: Doamne, Doamne, Doamne!
Marco se repezi înainte; ea îi întinse braţele ei slabe şi, strângându-l la piept cu o putere de tigru, izbucni într-un râs groaznic, întrerupt de suspine adânci, fără lacrimi şi căzu înăbuşită pe pernă. Dar îndată, îşi reveni în fire şi strigă repede, nebună de bucurie, acoperind cu sărutări capul copilului:
— Tu eşti? Cum ai ajuns aici? De ce? Dar mare te-ai mai făcut. Cine te-a adus? Ai venit singur? Nu eşti bolnav? Tu eşti, Marco? Nu e un vis? Ia, vorbeşte-mi!
Pe urmă, schimbându-şi glasul deodată:
-Nu, taci, aşteaptă! strigă ea.Şi întorcându-se repede:
-Iute, doctore, vreau să mă fac bine, scapă-mă, sunt gata, nu mai pierde un minut. Luaţi de aici pe Marco, să nu audă. Nu te speria, Marco dragă, nu e nimica. Mai dă-mi o sărutare... du-te! Sunt gata, doctore!

Marco ieşi cu stăpânul şi cu stăpâna. Rămase numai doctorul şi asistentul, care încuiară uşa. Domnul Mequinez vru să-l ducă pe Marco într-o odaie mai depărtată, dar fu cu neputinţă. Parcă era pironit de scânduri: '
— Ce e? întrebă el. Ce are mama? Ce-i face doctorul?
Inginerul se silea să-l depărteze binişor:
— Vino cu mine, o să-ţi spun totul! Mama ta e bolnavă, are nevoie de o mică operaţie. Vino cu mine să te desluşesc.
— Nu, vreau să rămân aici, răspunse băiatul, spune-mi aici ce are.
Inginerul se silea să-i dea curaj. Băiatul începea să se teamă şi să tremure, când deodată un ţipăt îngrozitor răsună în toată casa.
Băiatul răspunse şi el cu alt ţipăt sfâşietor:
— A murit mama!
Doctorui ieşi în prag şi zise:
— Nu! E scăpată!
Copilul se uită o clipă la el, pe urmă se aruncă la picioarele sale plângând şi zise:
— Dumnezeu să-ţi răsplătească, domnule doctor, că ai scăpat-o pe mama!
Dar doctorul îl ridică şi-i zise:
— Scoală-te, sărmane şi inimos băiat; nu eu, ci tu ai scăpat-o pe mama ta!

Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,