Ieri m-am dus să mă plimb pe calea Rivoli, cu Votini și cu tatăl său. Trecând pe strada Dora-Grossa, văzurăm pe Stardi, băiatul acela atât de străduitor, stând nemișcat ca un stâlp dinaintea unei librării, cu ochii ațintiți la o hartă geografică. Cine știe de cât timp stătea acolo, căci el învăța și pe uliță. Abia ne întoarse salutarea, necioplitul!
Votini era îmbrăcat bine, ca de obicei; ba chiar și prea bine pentru un copil! Avea cizmulițe de piele de marochin cu cusături, o haină cu ceaprazuri de mătase, o pălărie albă de castor și un ceasornic la brâu. Se fudulea grozav! Dar de astă dată a pățit-o rău cu fudulia lui!
După ce ne plimbarăm câtva timp, lăsând în urmă pe domnul Votini, fiindcă mergea încet, ne așezarăm obosiți pe o bancă, de piatră, lângă un băiat îmbrăcat foarte simplu, care părea a fi ostenit ca și noi, și stătea cu capul plecat și cu ochii în jos.
Un domn, ce mi s-a părut că e tatăl său, se plimba pe sub copaci, citind un ziar.
Votini, care ședea între mine și băiatul acela, voind să se fălească și el cu luxul lui, spre a fi admirat și de vecin, întinse piciorul, ca să-și arate încălțămintea și îmi zise:
— Ai văzut cizmele mele de roșior? Dar vecinul nu-l luă în seamă.
Atunci își lăsă piciorul în jos și arătându-mi panglicile de mătase, îmi spuse uitându-se pe furiș la băiat că acele panglici nu-i plăceau și că voia să-și pună nasturi de argint.
Celălalt băiat nu se uita nici la panglici. Votini începu să învârtească în mâini pălăria lui cea frumoasă de castor alb. Băiatul, parcă făcea înadins: nu aruncă măcar o privire nici la pălărie.
Votini, plin de ciudă, își scoase ceasornicul, îl deschise și mi-l arătă. Vecinul tot nu întoarse capul.
— Este de argint poleit? îl întrebai eu.
— Nu, răspunse el, este de aur.
— Dar nu este tot de aur, îi zisei, trebuie să fie și ceva de argint?
— Nicidecum! zise el și, ca să silească pe băiat să se uite, îi puse ceasornicul sub ochi, zicându-i:
— Ia uită-te și dumneata, și spune-mi dacă nu este tot de aur!
— Nu știu! răspunse scurt, băiatul.
— Bre! strigă Votini, plin de necaz, ce mândru ești!
Pe când rostea acele vorbe, sosi și domnul Votini, care auzindu-ne, se uită cu atenție la băiat, apoi zise cu asprime fiului său:
— Taci! și aplecându-se îi șopti la ureche: nu vezi că e orb, săracul!
Votini, înspăimântat, sări drept în picioare și se uită în ochii băiatului: luminile îi erau sticloase, fără expresie, fără privire. Văzând aceasta, el rămase mut si umilit, cu ochii în jos, apoi bolborosi:
— Ce rău îmi pare... nu știam!
Orbul, care înțelese tot, zise cu un surâs blând și trist:
— Nu e nimic!
Ce să-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inimă rea, căci n-a râs deloc în tot timpul plimbării.
Votini era îmbrăcat bine, ca de obicei; ba chiar și prea bine pentru un copil! Avea cizmulițe de piele de marochin cu cusături, o haină cu ceaprazuri de mătase, o pălărie albă de castor și un ceasornic la brâu. Se fudulea grozav! Dar de astă dată a pățit-o rău cu fudulia lui!
După ce ne plimbarăm câtva timp, lăsând în urmă pe domnul Votini, fiindcă mergea încet, ne așezarăm obosiți pe o bancă, de piatră, lângă un băiat îmbrăcat foarte simplu, care părea a fi ostenit ca și noi, și stătea cu capul plecat și cu ochii în jos.
Un domn, ce mi s-a părut că e tatăl său, se plimba pe sub copaci, citind un ziar.
Votini, care ședea între mine și băiatul acela, voind să se fălească și el cu luxul lui, spre a fi admirat și de vecin, întinse piciorul, ca să-și arate încălțămintea și îmi zise:
— Ai văzut cizmele mele de roșior? Dar vecinul nu-l luă în seamă.
Atunci își lăsă piciorul în jos și arătându-mi panglicile de mătase, îmi spuse uitându-se pe furiș la băiat că acele panglici nu-i plăceau și că voia să-și pună nasturi de argint.
Celălalt băiat nu se uita nici la panglici. Votini începu să învârtească în mâini pălăria lui cea frumoasă de castor alb. Băiatul, parcă făcea înadins: nu aruncă măcar o privire nici la pălărie.
Votini, plin de ciudă, își scoase ceasornicul, îl deschise și mi-l arătă. Vecinul tot nu întoarse capul.
— Este de argint poleit? îl întrebai eu.
— Nu, răspunse el, este de aur.
— Dar nu este tot de aur, îi zisei, trebuie să fie și ceva de argint?
— Nicidecum! zise el și, ca să silească pe băiat să se uite, îi puse ceasornicul sub ochi, zicându-i:
— Ia uită-te și dumneata, și spune-mi dacă nu este tot de aur!
— Nu știu! răspunse scurt, băiatul.
— Bre! strigă Votini, plin de necaz, ce mândru ești!
Pe când rostea acele vorbe, sosi și domnul Votini, care auzindu-ne, se uită cu atenție la băiat, apoi zise cu asprime fiului său:
— Taci! și aplecându-se îi șopti la ureche: nu vezi că e orb, săracul!
Votini, înspăimântat, sări drept în picioare și se uită în ochii băiatului: luminile îi erau sticloase, fără expresie, fără privire. Văzând aceasta, el rămase mut si umilit, cu ochii în jos, apoi bolborosi:
— Ce rău îmi pare... nu știam!
Orbul, care înțelese tot, zise cu un surâs blând și trist:
— Nu e nimic!
Ce să-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inimă rea, căci n-a râs deloc în tot timpul plimbării.
Printeaza povestea