Autor: Ana de Noailles
Ce dimineaţă dulce cu vagi şi albe zări,Cu sclipăt ca de platini părând o apă lină;
Sus, norii trec pe boltă ca nişte-nduioşări,
Îmbrăţişând dulceaţa acestei glii, latină.
Din spitoare, apa cu aburi de cristal
Ţâşneşte în grădină pe iarba-ngălbenită,
Asemenea fântânii cu glas oriental
Din, albanez, palatul domniţei, adormită.
Vioaiele hortensii cu chip de porţelan,
Cu grelele mănunchiuri trandafirii ne-mbie;
Ce-ncântătoare-i clipa – ce minunat liman!
Ce dulci nădejdi în aer, pe ape şi-n câmpie!
Ce vis! Parc-ai fi iarăşi un copilaş plăpând...
Râzând, te vâri în stratul de flori – ce fericire!
Te crezi albină parcă – lumină, briză, vânt,
Şi inima ta beată pătrunde în potire.
Un trup cu dulci antene de miere pari să fii;
Înflăcărat, un suflet cu aripi şi petale;
Întreagă lumea, beată, îţi pare-a oglindi...
Dar într-o zi, ah, somnul, pe plaiuri vechi, natale!
Din volumele „Străluminările” şi „Umbra zilelor”
Printeaza poezia