poezii diverse – Durerea lui Faust

poezii

Autor: Mihail Saulescu

« Ştiu eu?... Poate că n clipa asta,
Nu ştiu nimic din câte ar trebui să ştiu!
« Ce valuri se frământă pe-al mărilor pustiu,
Şi mâna ce le poartă, nu-i nimeni să o ştie,
Dece le face veşnic spre ţărmuri ca să vie,
Dece le face veşnic să spumege în soare,
De-apururi neoprite şi veşnic călătoare !...
Ce ştiu acum, nu este cu-adevărat ce ştiu?
Ce văd pe ceru albastru — înmărmurit pustiu —
Ce văd în floarea asta ce tremură în glastră,
În valurile care frământă marea-albastră,
În Firea necuprinsă, cu mii şi mii de forme,
Tot ce e sub puterea acestei vieţi enorme, —
Cu-adevărat e astfel cum numai pare-a fi,
Ori numai un vis-umbră pe care-l voiu sfârşi ?...
Şi toată lumea asta enigmă poate n are;
Ci este-aşa cum este — nemărginită, mare,
Iar tu, o! biete suflet, tu eşti atât de mic,
Că nu pot şti nimic, —
Că tot ce ştii şi câte vei şti de-aci nainte —
Va fi ca o poveste ce pururea te minte.
...Dar cine-mi puse oare otrava asta n mine,
A veşnicei iluzii, a veşnicului dor
Să pot să dau deoparte cernitul văl ce ţine
Ascuns al zeei Isis obraz, de cei ce vor
Ca să-i privească faţa de moarte dătătoare?
O ! ce mă ndeamnă oare —
Spre ţărmuri neştiute, spre ne nţeles mereu?
Dece aleargă ntr una nebun sufletul meu?
«Ah! tot ce ştiu, din câte aş vrea să ştiu acum,
« Nimic nu e, căci doară de-abia pornii la drum
- Aşa mi-am zis odată, întâi când am pornit,
Şi azi... acelaş lucru, o ! ce-am descoperit ?...
« Că adevărul este departe, tot departe,
Că sufletul meu este iluziilorb; —
Că nu-mi pot da aceste iluzii reci, deşarte,
Comorile lui Iob...
« Şi mă gândesc că toate menite sunt uitării,
Şi mă gândesc că toate ursite sunt să treacă,
Precum un val se pierde în infinitul mării,
Şi n alte valuri repezi, în fund de zări se nneacă.
Şi mă gândesc că toate menite sunt să moară...
Şi iată chiar şi visul ce încă n am clădit,
Şi el acuma moare, îl simt, îl văd cum sboară, —
Şi-a fost deajuns atâta că numai l-am gândit.
« Nimica nu rămâne din visurile mele;
Din visul meu de astăzi, din visul meu de ieri, —
O rază de lumină căzută dela stele,
O floare scuturată din alte primăveri...
« Nimic nu-i veşnic, iată, doar trecerea spre moarte
Uşoară, fără ştire, — e singurul etern.
Şi peste-atâtea visuri şi sbuciumări deşarte,
Ca stavilă pe toate, doar clipele s aştern...
« Eu le ascult, din goana lor repede, nebună;
De unde vin şi unde pornesc aşa curând?
Mereu, mereu, într una, acelaş glas răsună —
Şi drumurile nopţii cu toate iau sburând.
Eu le ascult! şi sborul lor pare-o simfonie,
Un cântec pân acuma, nescris de-un muzicant,
În el, plâng cei de astăzi, plâng cei ce vor să vie;
Şi eu conduc concertul ! — şi plânge un neant!...
« Iar setea ce-am în suflet, cu ce s o stăpânesc?
Mi-e sete de oceanul enorm — nemărginit;
De adevăr mi-e sete, întinsu-i să-l privesc!
Şi cu un sp deuă să fiu eu mulţumit,
Vai! cu un sp deuă căzut la întâmplare
Când înainte fuge talazul de pe mare ? »
*
* *
Aşa vorbea, din turnu-i, privind nemărginirea;
Şi mare părea Faust, părea că toată Firea,
Descoperind secretu-i, c un deget doar o ţine —
Şi-o ntoarce, şi-o suceşte, râzând de toate n sine.
...Şi-a râs şi el în urmă de toată faima lui;
A râs de gându-i liber nesocotit de mic,
Pe lângă această lume nesocotit de mare; —
Cum e un sp deuă, lâng un talaz de mare; —
Şi-a râs şi de durerea-i că nu va şti nimic,
Că n urmă-i şi nainte-i e veşnicul pustiu:
«Acesta-i adevărul, că n am să pot să-l ştiu!».
Din volumul „Departe”

Printeaza poezia

Tagged , , , ,