Autor: Mihai Eminescu
Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăscPe-a cerului arcuri măreţe.
În umede lanuri de-albastru ceresc,
Merg norii cu hainele creţe
Şi stâncile rar
Ca stâlpii răsar,
Negriţi şi-ndoiţi de furtună
în lună.
Diamant e în aer, în codri miros
Şi umbră adânc viorie;
Şi luna-i a cerului scurt argintos
Şi stele păzesc în tărie
Şi văile sunt
în aburi de-argint
Pierdute-ntr-al doinelor şuier
Din fluier.
Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,
Din ceaţa pustie şi rece,
Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,
Cu clipa gândirii se-ntrece
Şi calu-i turbat
Zbura necurmat,
Mânat ca de-a spaimelor zână
Bătrână.
Pe umeri de munte, din stânci de bazalt
Castelul de nalţă, se-ncruntă,
Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt
De nouri şi ani se încăruntă,
Dar astăzi e viu
Şi-n glas auriu
Răsună din umbra cea mare
Cântare.
În mii de lumini ferestrele-i ard,
Prin cari se văd trecătoare,
Prin tactul cântării pierdute de bard,
Ivindu-se umbre uşoare;
Trec albe ca-n vânt
Dulci neguri de-argint,
Palatul plutea în magie
Aurie.
Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci
E-urmat de săgeat-arzătoare,
Din căi năruite, din gârle adânci,
Fugarul în tropot răsare
Cu nara arzând
Cu coama pe vânt,
O dată-ncă pinten l-împunge
Şi-ajunge.
Iar tânărul sare uşor de pe el
Şi prundul sub pasu-i răsună.
Frumos ca din basme şi tras prin inel
Şi nalt ca şi bradul din lună,
C-un salt a suit
Al bolţii granit.
Urcat într-un arc de fereastră
Adastă.
Mantaua lui neagră în lună s-a întins
De pare-o perdea în fereastră
Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins
Uitându-se-n sala cea vastă.
Pe stânci de bazalt
Stă calu-i înalt
Şi coama-i i-o umflă în lună
Furtună.
Sala-i ca aerul scăldat în soare,
Muiat de-a florilor suflet răcoare.
În ea frumoasele fiinţe albe
Par gânduri palide din visuri dalbe.
De-umărul junilor de reazim, zboară,
De raze umede ochii-s izvoare,
Ca-n vânt se leagănă zveltele poze
Prin păr ce flutură cununi de roze...
Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,
Jocul e repede, încet e cântul
Şi pe când sufletul stă de beţie
Plutesc fiinţele... o vijelie...
Până ce aria dispare, trece...
O rază timidă în ziua rece.
Apoi perechile stând risipite
S-adun în grupele orânduite
Şi din amestecul de vise dalbe,
Din trecătoarele fiinţe albe,
Iese ca aria dintre suspine
Regina albelor nopţii regine,
Sau cum din zilele poetic june
A idealului iese minune.
Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,
Cunună-n undele-i se furişează,
Se-ndoaie talia-i în albă haină
Parcă-i o timidă a nopţii taină.
Pe-o liră gingaşă şi argintie
Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,
Prin blânde notele lirei de-amor
Glasul ei tremură dulce uşor:
Prin bolta ferestrei înguste
Mă uit într-al văilor rai,
Cum codrii în cale-i supune
Furtuna, copila de crai.
Prin păru-i de aur, coroană
Cu colţuri în fulger şi jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Şi-ndoaie bătrânul stejar.
Prin poarta îngustă din murii
Grădinii, cetăţii-mi din stânci,
Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmur adânci.
Prin nourii rupţi trece luna
Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.
Şi părul mi-l umflă furtuna
Şi ochii-mi se-neacă de plâns.
Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.
Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.
Ce caut eu nu vă ştiu spune,
Eu singură nu ştiu ce vreu,
Atât e de tainic ascunsă
Dorinţa în sufletul meu.
Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbareţe valuri de râu,
Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,
Ce singură eu nu ştiu.
Şi flori şi crengi şi stele
În ciuda mea taine îmi spun
Ah! cum le-aş smulge pe toate
Să fac din ele cununi.
În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, şi-n prag
Un chip cu ochi mari se iveşte
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.
Un murmur feeric dezmiardă voios
A sălii tăcere senină.
Din bolta ferestrei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Şi-un eco uşor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.
Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ş-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere:
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc stele le scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşini vechi, casele-n lună ridică,
Scârţăie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare
Clopotul vechi împle cu glasul lui seara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.
Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,
Ah în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!
Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr
Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.
Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii
Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.
Ne-om rezema capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
...................................................
Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Şi unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Şi bolţile-n muri
Şi stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.
În halele-albastre înstelatele bolţi
Te uiţi prin coloane de nouri
Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
în nouri s-a frânt
Şi se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.
În hainele albe de neguri de-argint
Şi creţii de roze purpure,
Şi părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe şi pure
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viaţă
Prin ceaţă.
Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,
Un freamăt şi totul dispare...
Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.
În lună stau stâncile rare
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.
Printeaza poezia