Autor: George Cosbuc

Sub plopii rari apele sună
Şi plopii rari vîjîie-n vînt,
Iar roata se-nvîrte nebună!
Eu stau la covată şi cînt,
Dar singură nu ştiu ce cînt,
Şi-n ochii mei lacrimi s-adună.
Aşa-i de-ntuneric afară!
Din cer un iad pînă-n pămînt.
Eu cînt tot un cîntec d-aseară
Şi-aşa mi-e de silă să-l cînt,
Eu tremur şi n-aş vrea să-l cînt,
Şi-l tac, dar nevrînd îl cînt iară!
O, stînge-te, lampă, te stînge!
Că brîul de-ncins mi-a fost lung,
Dar brîul meu astăzi mă strînge,
La copcii cu greu îl ajung!
Aşa de cu greu îl ajung,
Şi-n copcii el trupul mi-l frînge!
Dormi, mamă, dormi, draga mea mamă,
Să nu-ntrebi de ce nu dorm eu!
Obrazul ascuns sub năframă
E martur păcatului meu,
E martur amarului meu:
Tu n-ai băgat încă de seamă!
Sub plopii rari apele sună,
Şi plopii rari vîjie-n vînt,
Scot hohote parcă să-mi spună
În rîs ce netrebnică sunt!
Ce rea, ce nemernică sunt,
Iar apele-mi strigă: -"Nebuna!"
O, macină grîul mai bine
Şi-nvîrte-te, roată, mereu!
Că lumea se-nvîrte cu mine,
Şi vreu, şi eu nu ştiu ce vreu!
Ba lasă, că ştiu ce vreu:
Aş vrea să fiu, roată, supt tine!
(Balade şi idile 1889)