povesti de citit Emil Garleanu – Filosoful

povesti de citit

E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca si când lumina zilei i le-ar fi patat într-adins. Din capul cu fruntea puternica, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca doua scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumusetea lui nu-si da seama, – de barbatia lui, însa, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare ca-si zareste chipul în talerul lunii, si-si vede înfatisarea barbateasca, simte un fior ce-i strabate prin spate si-l on duleaza, de mândrie, pâna-n vârful cozii. Traieste singur. Ziua sta ascuns cum poate si unde poate. Ziua doarme; numai când soseste ceasul prânzului, care îi vine singur în laba, se trezeste morocanos.
Caci mâncarea nu l-a ispitit niciodata. Sa bei si sa înghiti aer când ti-e sete de înaltimi ametitoare, aceasta e adevarata hrana, dar aceasta-i o taina pe care numai el o stie. Când ziua fuge din fata noptii, el porneste; atotstapanitor, paseste, maret, peste acoperamintele întregului târg. Se plimba de la un capat
la altul al mahalalelor, caci n-are dragoste deosebita pentru nici un colt. De-aici ca si de-acolo, firea lui îl îndeamna mereu aiurea.
În sufletul lui nu tresare nimic, decât în cele câteva zile când dragostea îl chinuieste. Caci dragostea e pentru toti acelasi vesnic chin. Si niciodata nu se simte mai fericit de cât dupa noptile acestea de zbucium, când, linistit, gândeste la ele cu dezgust.
Numai farmecul noptii îl îmbata. Când târgul se cufunda-n tacere de moarte, el vegheaza, de sus, de pe streasina vreunei case. Si priveste. A vazut multe: întâlniri ferite în colturi de gradini; rugaminti duioase, de dupa ferestre deschise; îmbratisari patimase, în unghere de ziduri; despartiri sfasietoare, în praguri de usi. O întreaga tesatura de patimi, ca si sus, în lumea acoperisurilor, cu deosebirea ca jos firul patimilor se torcea mereu, fara de nici un rastimp. Si-n schimb linistea cerului cum îl minuna! Nici un freamat, nici un zbucium; cunostea cerul si-l citea ca pe o carte. Stia când rasare luceafarul; când pornea la drum carul mare; când îsi încorda strunele lira; când îsi aduna puii closca. Era un astronom.
Si de sus, de unde sta, i se parea câteodata ca si el facea parte din lumea aceea, ca-mprejurul lui se-nvârtesc toate, prietenoase, întelepte, tacute ca si el. Si era fericit. Singura fiinta fericita! Iar când zorii mijeau si când, linistit urca acoperamântul sa se strecoare iarasi în noaptea vreunui pod, gândea, multumit, ca n-are nici o îndatorire catre nimeni, cum nimeni n-avea catre el. Si cugeta: „Fericirea e sa nu fii al nimanui, nimeni sa nu fie al tau – sa traiesti singur:tu si cerul deasupra“.


Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,