poezii diverse – Floarea-soarelui și macul

poezii

Autor: George Cosbuc

Se-ntrebau, vorbind odată
Două flori pe şes:
- "Vecinic stai îngândurată,
Roşie şi mândră floare!
ce-ai pe suflet de te doare,
Şi suspini ades?"
- "Stau aşa! Mi-e dus şi gândul
Şi mi-e somn mereu.
Dar tu capul tău plecându-l,
Pentru ce eşti tot trudită?"
- "Cum n-aş fi, căci nedormită
Sunt în veci şi eu
Când amurgu-n văi se-ngână,
Vine din apus
Un flăcău; mă ia de mână,
Dă din cap şi semn îmi face,
Tac şi eu că şi el tace
Şi zburăm în sus.
Peste mări, eu nu ştiu unde,
Peste munţi cu flori.
Nu-l întreb, că nu-mi răspunde,
Şi zburând prin lume moartă,
El mă lasă-n rai la poartă
Strajă până-n zori!"
Tristă zise cealaltă:
- "Lungă cale ai!
Floare galbenă şi naltă
Şi cu-aşa de mândru nume.
Ce vezi tu pe ceea-lume,
Strajă până stai?"
- "Ce să văd! Deschide cerul
Mândrele lui porţi,
Şi-mpăratul vine, Lerul,
Iar cu el, în haină albă,
Vin purtând cununi de nalbă
Suflete de morţi.
Şi e cald şi e lumină,
Şi-ori pe unde treci,
Valea de copii e plină,
Prinşi de mâni îşi joacă jocul,
Iar de cântec plin e locul,
Plin de flori în veci.
Dar de ce suspini tu oare?"
Zise ea apoi
Către cealaltă floare.
- "Şi de ce m-asculţi mirată?"
A răspuns, pornind deodată,
Cea cu roşii foi:
- "Ah, suspin că tot ca tine
Strajă stau şi eu!
Din apus un tânăr vine
Tot aşa, când amurgeşte;
Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte,
Şi zburăm mereu.
Şi mi-e ciudă cum se poate
Nopţile s-alerg.
Uite, ziua, ştiu de toate;
Seara însă plec uitucă:
Nu ştiu unde-o să mă ducă.
Ştiu numai că merg.
Stau la poartă-ntunecată
Şi-ntr-un loc cumplit:
Nu văd soare niciodată,
Numai neguri şi furtună,
Şi prin nori un colţ de lună
Mort şi-ngălbenit.
Şi vin suflete-amărâte;
Ochii lor, izvor:
Udă haine mohorâte,
Udă pietrele pe cale,
Şi pornesc ca râu la vale
Lacrimile lor.
Ah, şi-n chinul lor cel mare
Ei, pe piept, icnind,
Pumnii-i strâng aşa de tare
Că-şi pătrund prin carne pieptul
Şi sub coaste ei de-a dreptul
Inima şi-o prind."
- "Amândou-avem o soartă",
Suspinând vorbi
Floarea care-n pururi poartă
Ochii dornici după soare:
- "Dar voinicul tânăr oare
Cine poate fi?
Din apus mereu săracul,
Vine blând şi bun."
- "Nu-l cunosc", răspunse macul.
Dar pe când vorbeau cuvântul,
Se opri-ntre sălcii vântul
Şi-asculta ce-şi spun.
A zâmbit şi-apoi cu jale
Şuierând s-a dus
Trist pe lângă râu la vale.
O să vie dânsul iară
Pe la flori în fapt de seară,
Singur, din apus!

Printeaza poezia

Tagged , , ,