povesti de citit Emil Garleanu – Frunza

povesti de citit

S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă, a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe ea, ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind până a doua zi, venirea soarelui. *
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii, până sus pe cer! Raza se scoborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scaldă în albastrul văzduhului.
In scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumină, dedesubt se ridica până la ea mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, taie albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori, cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşină casei, cântând mereu...
Dar, într-o dimineaţă, raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunelele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia, puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. în după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni moleşit de căldură, de se furişă sub ea, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărică; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când rozeta, care îşi scutura sămânţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora dintre dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu craiul nou, cerul spuzit de stele, o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind cu căpşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul rareori curat. Puternic suflă vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţină piept vântului care o clătina din toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri, ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau îngropându-se între celelalte.
într-o dimineaţă se sperie. în tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămaseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. în clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi ea va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei, pe care o adăpostise atâta, i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripei frunza, care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,