Citeste povestea Hansel si Gretel:
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare nevoiaș și omul ăsta își avea căscioara la marginea unui codru nesfârșit, unde-și ducea viața împreună cu nevastă-sa și cei doi copii ai săi. Și pe băiețel îl chema Hansel, iar pe fetiță Gretel.
De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-și astâmpăra foamea. Și-ntr-o bună zi, întâmplându-se să se abată asupra țării o mare scumpete, nu mai fură-n stare să-și agonisească nici măcar pâinea cea zilnică.
Seara în pat, pe bietul om începeau să-l muncească gândurile și, zvârcolindu-se neliniștit în așternut, se pomenea că oftează cu grea obidă.
Și-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:
- Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieții noștri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele?
- Știi ceva, bărbate, răspunse femeia, mâine-n zori luăm copiii cu noi și-i ducem unde-i pădurea mai deasă. Le facem un foc bun, le dăm și câte-o îmbucătură de pâine și pe urmă ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lăsăm acolo. De nimerit, n-or să mai nimerească drumul spre casă, de asta sunt sigură, și-n felul ăsta ne descotorosim de ei!
- Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse bărbatul. Nu mă rabdă inima să-mi las copiii singuri în pădure. Că doar multă vreme n-ar trece și-ar veni fiarele să-i sfâșie...
- Vai de tine, neghiobule, îl luă femeia la rost, de-i așa, o să murim de foame toți patru... Poți să cioplești de pe-acum scânduri pentru sicrie...
Și femeia nu-i dădu pace până când omul nostru nu se-nvoi.
- Totuși, mi-e tare milă de bieții copii! adăugă el cu obidă.
În acest timp, cei doi copii stăteau treji în așternut, că din pricina foamei nu putuseră să închidă un ochi. Și așa se făcu de auziră tot ce spuse zgripțuroaica de femeie către tatăl lor.
La un moment dat, Gretel începu să plângă cu lacrimi amare și-i spuse lui Hansel printre sughițuri:
- De-acu s-a sfârșit cu noi!
- Liniștește-te, Gretel, și nu mai fi mâhnită, o să găsesc eu o scăpare! îi zise cu blândețe frățiorul.
După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă, își puse hăinuța pe el și, deschizând ușa, se strecură afară. Luna lumina că ziua și pietricelele albe, din fața căscioarei, străluceau că bănuții cei noi. Hansel se aplecă de mai multe ori până ce-și umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casă și-i șopti lui Gretel:
- Fii liniștită, draga mea surioară, și dormi în pace! Apoi se culcă din nou în patul lui și adormi.
Zgripțuroaica de femeie nici nu așteptă să răsară soarele că se și înființă la patul copiilor, să-i trezească.
- Ia sculați-vă, leneșilor, că mergem la pădure să aducem lemne!
Apoi dădu fiecăruia câte un codru de pâine și mârâi printre dinți:
- Asta aveți de mâncare pentru la prânz! De vă îmboldește foamea, nu cumva să mâncați înainte, că altceva nu mai căpătați!
Gretel lua toată pâinea și-o ascunse sub șort, din pricină că buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi porniră cu toții spre pădure. După puțin timp, Hansel se opri și își aruncă privirea înapoi, spre căscioara ce rămăsese în urmă. Asta o făcu o dată, apoi iarăși, și iarăși... Și dacă-l văzu taică-său, numai ce-i zice:
- Da' ce ai, Hansel, că te oprești mereu și te tot uiți înapoi? Vezi mai bine cum mergi, să nu-ți schilodești cumva picioarele!
- Știi, tăicuțule, mă uitam după pisicuța mea albă... Stă, a naibii, cocoțată pe acoperiș, și-mi face semne de rămas bun.
Dar vezi că femeia i-o tăie pe dată:
- Prostănacule, nu-i nici o pisicuță! E soarele de dimineață, care strălucește pe horn.
Acu e timpul să vă spun că Hansel nu se uitase după nici o pisicuță și că de fiecare dată când se oprea, scotea din buzunar câte o pietricică și-o lăsa să cadă pe cărare.
După o bucată de vreme, ajunseră la locurile unde pădurea se îndesea și cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri și zise:
- Acu, copii, mergeți după vreascuri, c-o să vă facă tata un focșor pe cinste, să nu vă fie frig deloc!
Hansel și Gretel aduseră vreascuri cât aduseră, până ce se făcu o moviliță bună. Lemnele luară foc pe dată și, când vâlvătaia începu să crească, femeia grăi:
- Stați lângă foc, copii, și odiniți-vă, că noi ne ducem mai încolo, în pădure, să tăiem lemne. Și când om termina cu tăiatul, ne întoarcem aici și vă luăm acasă.
Hansel și Gretel se așezară lângă foc și când se făcu ora prânzului, fiecare își mâncă bucătura de pâine. Și cum auzeau tot mereu răsunând lovituri de topor, erau încredințați că tatăl lor trebuie să fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi că loviturile nu erau de topor!
Omul nostru legase o creangă de-un copac cioturos, și de câte ori bătea vântul, o izbea încolo și-ncoace de uscătura aceea. După ce așteptară să vină să-i ia, vreme lungă, nu glumă, căzură toropiți de oboseală și adormiră buștean.
Când s-au trezit, era noapte întunecoasă, de nu vedeai la doi pași. Gretel începu să plângă și printre suspine își întrebă frățiorul:
- Cum o să ieșim din pădure?
Și Hansel se grăbi s-o liniștească, spunându-i:
- Mai ai răbdare oleacă, până ce răsare luna și atunci o să găsim noi drumul, n-avea grijă!
Răsări luna plină, de ziceai că poleiește cu aur pădurea, și de-ndată ce se arătă pe cer, Hansel își luă surioara de mână și începu a păși pe urma pietricelelor, care scânteiau ca bănuții cei de curând bătuți și le arătau drumul. Merseră ei așa toată noaptea și când începură a miji zorile, ajunseră la casa părintească. Au bătut ei la ușă, "cioc-cioc!", și când femeia o deschise și dădu cu ochii de Hansel și Gretel, pe dată se arătă a fi fost foarte îngrijorată de soarta lor, zicându-le cu prefăcătorie:
- Copii răi ce sunteți, de ce ați dormit în pădure atâta vreme? Ne-ați făcut să credem că nu mai vreți să vă mai întoarceți la casa voastră... Dar vezi că tatăl copiilor se bucura cu adevărat, că-n inima lui era mâhnit că-i lăsase atât de singuri.
Nu trecu multă vreme și nevoile începură iarăși să-i încolțească. Și numai ce-o auziră copiii într-o noapte pe femeie zicându-i lui bărbatu-su, care se perpelea în așternut:
- De-acu am terminat iarăși merindele, că nu mai avem în casă decât o jumătate de pâine! Și după ce-om mânca-o și pe asta, ne-om sătura cu răbdări prăjite... Trebuie să ne descotorosim de copii, auzi tu! O să-i ducem în afundul pădurii, ca să nu mai poată nimeri drumul de-or voi să se reîntoarcă acasă. Altă scăpare nu vad, de ni-e drag să ne mai putem ține zilele.
Vezi însă că omului i se încrâncena inima la auzul ăstor cuvinte și gândea în sinea sa: "Ba, mai bine s-ar cuveni să împarți cu copiii tăi ultima bucățică!". Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu luă deloc în seamă spusele lui, ci-l tot ocărî și-l mustră. Acu, e știut, cine a apucat de-a spus "A" trebuie să-l rostească și pe "B" și... dacă și-a călcat pe inimă prima oară, musai trebuie și a doua oară să facă la fel.
Copiii erau însă treji și auziră toată vorba lor. După ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă din pat și vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse și de prima dată, dar vezi că femeia avusese grijă să încuie ușa, așa că băiatului nu-i fu chip să poată ieși din casă. Și deși îi era inima grea, își mângâie surioara, spunându-i:
- Nu plânge, Gretel, ci dormi liniștită. Om găsi noi cum să scăpăm cu bine...
Nici n-apucaseră bine să răsară zorile, că și veni femeia și-i trase pe copii din așternut. Apoi le întinse câte o bucățică de pâine, care era mult mai micușoară decât de cealaltă dată.
În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre pădure, Hansel începu a face fărâmituri în buzunar și din loc în loc se oprea să le presare pe jos.
- Ia ascultă, Hansel, îi strigă la un moment dat taică-său, ce te tot oprești mereu și privești în jur? Vezi-ți mai bine de drumul tău și mergi cum trebuie!
- Păi, mă uit după porumbița mea, care stă pe-acoperiș și vrea să-mi spună la revedere! grăi Hansel repede, ca nu cumva să se dea în vileag.
- Prostănacule, îl luă în răspăr femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbiță! E soarele de dimineață care strălucește sus, deasupra hornului.
Dar vezi că Hansel nu dădu îndărăt de la ce-și pusese în gând și, încetișor-încetișor, împrăștie pe drum toate fărâmiturile.
Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul pădurii, unde nu mai fuseseră în viața lor. Și-ntr-un luminiș, făcură iarăși un foc mare și mama le zise cât putu ea de blând:
- Rămâneți aici, copilași, și de v-a birui oboseala, n-aveți decât să puneți capul jos și să dormiți oleacă... Noi ne ducem în pădure, mai încolo, să tăiem lemne și seara, când om sfârși lucrul, ne întoarcem să vă luăm.
Trecu ce trecu timpul și când veni ora prânzului, Gretel lua bucățica de pâine și-o împărți cu Hansel, că pe-a lui băiatul o presărase pe drum. Zburară ceasurile, se lăsă și amurgul, dar vezi că nimeni nu se arăta să-i ia pe bieții copii. Și cum adormiră greu, se treziră de-abia în toiul nopții. Dacă văzu ce se întâmplase, Hansel o mângâie pe surioara lui și-i zise:
- Să rămânem aici până ce-o răsări luna, că atunci ne-o fi ușor să găsim fărâmiturile pe care le-am împrăștiat pe jos, cât am mers. Ele or să ne arate fără greș drumul spre casă, asta-i sigur!
De îndată ce se înălță luna deasupra pădurii, copiii se sculară din culcușul de vreascuri, dar vezi că nu mai găsiră nici o fărâmitură... Mulțimea de păsărele care tot zboară peste câmpuri și prin păduri de mult le ciuguliseră pe toate. Dar Hansel avea o inimă vitează și-i spuse lui Gretel:
- N-ai teamă, surioară, până la urma tot o să găsim drumul!
Dar vezi că nu fu chip să-l găsească... Merseră toată noaptea și mai merseră încă o zi, din zori și până-n seară, dar de izbutit tot nu izbutiră să iasă din pădure. Și erau prăpădiți de foame ca vai de ei, că afară de câteva boabe de fructe sălbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luaseră-n gură. De trudiți ce erau, sărmanii copii abia își mai trăgeau picioarele, și așa se făcu că nu mai putură merge și, ghemuindu-se sub un copac, adormiră buștean.
Și se ivi a treia dimineață de când copiii părăsiseră casa părintească. O luară ei la picior, de cum răsări soarele, dar cu cât mergeau, cu atât se afundau mai adânc în pădure. De nu le venea cât mai degrabă un ajutor, se aflau în primejdie de moarte.
Când se făcu ora prânzului, numai ce văzură pe-o cracă o păsărică albă și frumoasă, care cânta atât de duios, că se opriră vrăjiți s-o asculte. După ce-și sfârși cantul, păsărica își întinse aripile și zbură, "zvâââârrrr!" pe dinaintea copiilor. Dacă văzură ei asta, începură a se lua după ea până când se făcu de ajunseră la o căsuță. Cât ai clipi, păsărica se lăsă pe acoperiș și când veniră mai aproape de căsuță, copiii rămaseră cu gurile căscate. Păsămite, toată căscioara era făcută din pâine și acoperită cu cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat.
- Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hansel. Și să ne fie de bine! Eu o să mănânc o bucată din acoperiș, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce!
Hansel n-așteptă să fie rugat și, înălțându-se pe vârfurile picioarelor, rupse o bucățică din acoperiș, să-și dea seama ce gust are. În acest timp, Gretel ronțăia de zor o spărtură de geam. Și numai ce se auzi deodată o voce subțirică, ce venea dinăuntrul căsuței:
- Cronț, cronț, cronț, da ce tot ronțăie a mea căscioară?! Cine, cine e afară?
Și copiii răspunseră pe dată:
- Vântul, vântul! Azi înconjură pământul!
Și, fără să se sinchisească defel, continuară să mănânce și mai cu poftă. Cum îi plăcuse grozav acoperișul, Hansel mai rupse din el o bucată bună, iar Gretel nu se lăsă nici ea mai prejos și, desprinzând un ochete de geam, se așeză jos și începu a-l ronțăi cu poftă.
Și când nici nu se așteptau, odată se deschise ușa și-o femeie bătrână de tot, ce se sprijinea într-o cârjă, ieși din casă, târșindu-și picioarele.
La vederea ei, Hansel și Gretel se speriară atât de tare, că scăpară tot ce aveau în mână. Dar vezi că bătrâna nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba, clătinând ușurel din cap:
- Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiți de intrați înăuntru și rămâneți la mine, că nu vă fac nici un rău.
Și luându-i pe amândoi de mână, îi duse în căsuță. Iar acolo îi aștepta o mâncare, să-ți lingi degetele, nu alta: lapte și clătite cu zahăr, mere și-o mulțime de nuci! După ce se ospătară ei bine, bătrâna le pregăti două paturi cu așternutul cum îi zăpada și Hansel și Gretel se culcară fără nici o grijă și se simțiră în al nouălea cer.
Bătrâna se arătase prietenoasă ca să le câștige încrederea, dar vezi că era o vrăjitoare haină, care pândea copiii ca să-i atragă cu șosele și momele. Și numai de aceea făcuse și căsuța de pâine, să-i ademenească mai ușor.
De-i cădea vreunul în gheare, îndată îi făcea de petrecanie și, după ce-l fierbea, îl înghițea cu lăcomie. Ziua când se bucura de un astfel de ospăț o socotea ca pe-o zi de sărbătoare și cum de n-ar fi fost așa pentru ea!
Vrăjitoarele au ochii roșii și vederea scurtă, dar vezi că adulmecă de departe, ca jivinele, când se apropie picior de om. Și la fel de bine adulmeca și cotoroanța asta. De cum i-a simțit pe Hansel și Gretel că se apropie de acele locuri, a și început a hohoti cu răutate și-n vorbele ei era numai batjocură:
- Pe ăștia îi și am în mână, nu-i las eu să-mi scape...
De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească mai înainte copiii. Și când îi văzu ea pe amândoi cât de drăgălaș dorm împreună și cât de rumen și rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie și începu a mormăi mai mult pentru sine: "Strașnică bucătură o să am, n-am ce zice!".
Apoi apucându-l pe Hansel cu mâna ei sfrijită, îl împinse până la un grăjduleț cu gratii de fier și-l închise acolo. Și era zăvorât așa de strașnic, că oricât ar fi strigat și s-ar fi zbătut, nu i-ar fi folosit la nimic.
După ce-l puse la popreala pe Hansel, babușca intră în camera unde dormea Gretel și, zgâlțâind-o ca s-o trezească, începu a o ocărî și a-i striga:
- Scoală, leneșo, și du-te de adu apă, să-i faci o fiertură bună lui frate-tău, că l-am închis în grajd și trebuie să-l îngrășăm! Acu e numai piele și os, dar când s-o mai împlini - o să-l mănânc!
Gretel, începu a plânge cu lacrimi amare, dar vezi că lacrimile ei nu-i muiară inima cotoroanței și, până la urmă, trebui să se supună și să facă tot ce-i poruncea vrăjitoarea cea haină. Și-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai bună mâncare, ca să se îngrașe, Gretel abia de căpătă de la babușcă niște coji de raci.
În fiecare dimineață, babușca se strecura șontâcăind până la grajd și încă din prag se apuca să strige:
- Hansel, ia scoate un deget afară, să vad de te-ai îngrășat de ajuns!
Dar vezi că ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, și cum babușca avea ochii tulburi și vedea că prin sită, era încredințată că-i întinde un deget. Și de fiecare dată se tot minuna cotoroanța cum de nu se mai îngrașă.
Trecură așa zilele și văzând că după a patra săptămână, Hansel rămăsese la fel de ogârjit ca și înainte, își pierdu răbdarea și nu mai vru să aștepte.
- Hei, Gretel, o strigă ea pe fetiță, grăbește-te de adu apă, că de-i curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai și-l pun la fiert!
Vai, cum se mai boci biata surioară, când trebui să care apa pentru a doua zi, și cum îi șiroiau lacrimile amare pe obraz!
- Doamne, ajută-ne! strigă ea după un răstimp. De s-ar fi întâmplat să ne înghită fiarele sălbatice ale codrului, am fi murit măcar împreună!
- Ia mai sfârșește odată cu bocitul, se răsti cotoroanța la fată, că doar nu-ți ajută la nimic toată văicăreala!
Nici nu se luminase încă bine de ziuă, când începu Gretel roboteala. Că doar trebuia să care apă, să atârne cazanul pentru fiertură în cârligul de fiert și să aprindă focul.
- Mai întâi, aș vrea să punem la copt, auzi tu? se răsti baba la Gretel. Că am aprins cuptorul și aluatul l-am frământat de mult.
Nu-și sfârși bine vorba, că vrăjitoarea o și îmbrânci pe biata Gretel afară, unde era cuptorul din care ieșeau limbi de flăcări.
- Hai, bagă-te înăuntru, îi porunci vrăjitoarea și vezi dacă-i destul de încins, ca să punem înăuntru pâinea!
Vezi că afurisita de cotoroanță nu degeaba o îndemnă pe fată să se vâre în cuptor! Că de-ndată ce-ar fi fost înăuntru, vrăjitoarea pac! ar fi închis cuptorul. Și-ar fi ținut-o acolo până ce se rumenea bine. Și-apoi ar fi mâncat-o... Numai că Gretel băgă de seamă ce gânduri clocea în cap vrăjitoarea și se prefăcu că-i nătângă și neîndemânatică:
- Aș intra, dar nu știu cum să fac... Pe unde să intru? Și cum anume?
- Ești proastă ca o gâscă! o ocărî baba. Păi... nu-ți dă prin cap pe unde, că-i deschizătura destul de mare? Ia te uită, și eu as putea să încap în ea! Și, șontâcăind, se apropie de cuptor și-și vâri capul în el.
Gretel doar asta aștepta și-i dădu un brânci zgripțuroaicei de se duse până-n fundul cuptorului. Apoi închise ușa de fier și puse zăvorul. Văleu! ce mai urlete de te treceau fiorii răzbăteau dinăuntru!
Dar vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, și vrăjitoarea cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare. Și arse până ce se prefăcu în scrum.
Gretel dădu fuga într-un răsuflet până la grajdul unde era închis Hansel și, deschizându-l, strigă bucuroasă:
- Am scăpat, Hansel, am scăpat, frățioare! Vrăjitoarea a pierit!
Dacă auzi ce-i spune, Hansel sări afară din grajd întocmai cum sare pasărea din colivie, când i se deschide ușița.. Și văzându-se iarăși împreună, își săriră de gât și se sărutară și bucuria le râdea în ochi și-n inimă. Și de voioși ce erau, țopăiau al naibii, ca niște iezi!
Cum nu mai aveau de ce se teme, intrară în căsuța vrăjitoarei și acolo, ce să vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu mărgăritare și nestemate!
- Ei, astea zic și eu că-s mai bune decât pietricelele noastre! făcu Hansel și-și umplu buzunarele până nu mai putu.
Iar Gretel spuse și ea:
- Vreau să aduc și eu acasă o mâna-două din ele!
Și alese și alese până ce-și umplu șorțulețul.
- Acu, hai s-o tulim de-aici cât mai degrabă, hotărî Hansel, că mult mai ușoară mi-ar fi inima de-aș ști c-am ieșit din pădurea asta fermecată.
Merseră ei ce merseră, cale de câteva ceasuri și numai ce ajunseră la o apă mare.
- Ce ne facem, surioară, că nu putem trece? făcu Hansel amărât. Nu văd peste apă nici un pod, nici măcar vreo punte cât de îngustă...
- De-ar trece vreun vaporaș, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slabă nădejde... zise Gretel cu mâhnire. Da uite, mai încolo văd o rață albă înotând. Poate că, de-aș ruga-o, ne-ar ajuta să ajungem pe malul celălalt...
Și începu a striga:
Rață, rățișoară,
Ia-i în spate, pe-aripioară,
Pe Hansel și Gretel,
Că nici pod, nici punte n-are
Apa asta mare!
Se apropie rățișoara și Hansel i se urcă în spate. Apoi o rugă și pe surioara lui să vină lângă el, dar Gretel rămase pe mal și-i zise:
- Cum să vin? Nu vezi că i-ar fi prea greu rățișoarei? Mai bine să ne treacă pe rând.
Și făptura cea bună chiar așa și făcu.
După ce trecură cu bine pe celalalt mal, mai merseră ei ce merseră și, de la o vreme, pădurea începu să li se pară din ce în ce mai cunoscută. Și-ntr-un sfârșit, numai ce zăriră din depărtare casa părintească. Tii, ce-o mai luară atunci la goană de le sfârâiau călcâiele, nu alta!
Trecură pragul casei și, dând năvală în odaie, săriră la gâtul tatălui lor. Era și timpul, că, de când își părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă fericită. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii - murise.
Gretel își deșertă șorțulețul și începură a se rostogoli prin odaie mărgăritarele și nestematele, de te mirai de unde mai ies atâtea. În acest timp, Hansel scotea și el din buzunar câte un pumn plin de pietre prețioase și, după ce le aruncă pe podea, apucă să arunce alt pumn, până ce-și goli amândouă buzunarele.
Și așa se făcu de-și luară îndată tălpășița de la casa pădurarului toate grijile și nevoile care stătuseră până atunci pe grumazul omului și al copiilor lui.
Și trăiră ei împreună numai în bucurie și fericire.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Da uite că mai fuge pe-aici un șoricel. Și cine l-a prinde l-a văzut norocul, că o să-și facă din blana lui o căciulă mare cât roata carului...