Ne întâlnirăm cu toții, după cum ne vorbiserăm, în sala teatrului "Victor Emanuel", ca să fim față la împărțirea premiilor la elevii care urmează la școlile de seară.
Teatrul era tot așa de înțesat de lume ca în ziua de 14 martie; atât numai că de astă dată, cea mai mare parte a publicului o alcătuiau familiile de muncitori.
La parter era corul de elevi și eleve. Ei cântară un imn frumos, închinat soldaților morți în Crimeea. Publicul, entu-ziasmat, aplaudă și ceru să se repete. Îndată după aceea, premianții începură să treacă pe dinaintea primarului, prefectului și a multor altor domni, care împărțeau: cărți, livrete de case de economie, diplome și medalii.
Zării într-un colț al sălii, pe Zidărașul. El stătea lângă mama lui; ceva mai departe văzui pe directorul nostru și capul roșcat și zbârlit al profesorului meu de clasa a II-a.
Trecură mai întâi elevii școlilor de desen, giuvaiergii, gravorii în lemn, litografii; trecură și tâmplarii, și zidarii: veniră în urmă elevii școlii de comerț, apoi elevii școlilor de muzică; printre aceștia se aflau și câteva fete lucrătoare îmbrăcate de sărbătoare; ele fură aplaudate cu entuziasm.
În sfârșit, veni rândul școlilor elementare de seară, și aici începu să fie și mai interesant.
Era, într-adevăr, ceva frumos să vezi trecând bărbați în toată firea de diferite vârste, de diferite meșteșuguri, îm-brăcați în felurite chipuri. Treceau bărbați cu părul cărunt, copii de meșteșugari și tineri în floarea vârstei. Copiii erau sprinteni și veseli; bărbații, sfioși; iar publicul aplauda; și pe cei mari, și pe cei mici.
Lumea din sală nu râdea ca la distribuția premiilor școlilor noastre; toate chipurile erau serioase, toți priveau cu băgare de seamă.
Mulți din premianți aveau nevestele și copiii lor la parter. Unii dintre copii, recunoscând pe părinții lor pe scenă, îi chemau pe nume, îi arătau cu degetul și râdeau tare. Trecură țărani, hamali: aceștia erau de la școala "Buoncompagni". Din școala "Cittadella" trecu un vopsitor de cizme, pe care tata îl cunoștea. Prefectul îi dete o diplomă.
În urma lui văzui venind o namilă de om, pe care mi se păru că-l mai văzusem, într-adevăr era tatăl Zidărașului.
El căpătă premiul al doilea. Îmi adusei aminte, că-l văzu-sem la el, în odăița din pod, când stătea lângă patul copilului său bolnav, și îmi îndreptai îndată privirile spre parter, ca să caut pe micul meu camarad. Bietul băiat se uita la tatăl său plin de bucurie și ca să-și ascundă emoția, făcu botul de iepure.
Deodată izbucniră aplauze zgomotoase. Întorsei capul spre scenă și văzui pe un mic coșar spălat la față și îmbrăcat în hainele sale de lucru. Primarul îi vorbea ținându-l de mână. După el veni: un bucătar, un măturător municipal; acesta căpătă o medalie.
Eram înduioșat, simțeam în mine un fel de respect pentru acești oameni, gândindu-mă la munca grea ce-și impuseseră ca să poată câștiga premiile. Câtă muncă peste munca lor! Câte ceasuri furate somnului, acelui somn de care au așa de mare nevoie. Ce povară, ei, sărmanii, mai toți căsătoriți, cu grija casei și a copiilor, să-și mai frământe mintea neobișnuită cu învățătura! Și ce greu trebuie să le fie desenul și scrierea cu mâinile lor groase și înțepenite în munci grele!
Printre ei se afla și un băiat de lăcătuș, care, fu nevoit să-și sumeată mânecile chiar acolo pe scenă, ca să-și poată lua premiul. Unii începură să râdă, dar râsul lor fu îndată acoperit de aplauze. În urma lui veni un biet bătrân pleșuv și cu barba albă. Trecură soldați de artilerie; aceștia veneau la cursurile de seară de la școala noastră. Trecură și vameși, gardiști din aceia care ne păzesc școlile și apoi, elevii șco-lilor de coruri începură, iarăși, să cânte imnul soldaților căzuți în Crimeea, și-l cântară de această dată cu așa mult foc, pornit din fundul inimii, încât lumea nici că mai cuteză să bată din palme, atât era de emoționată. Toți ieșirăm din teatru încet și fără zgomot.
Mulțimea se răspândi într-o clipă pe străzi. Micul coșar stătea lângă ușa teatrului cu o carte legată în roșu la subțioară. Mai mulți domni îl înconjuraseră și-i vorbeau cu blândețe. Toți își luau ziua bună unii de la alții, strigându-se pe nume dintr-o parte a străzii la cealaltă. Era un amestec de: meșteșugari, muncitori, băieți, gardiști, profesori. Profesorul meu de clasa a II-a ieși din teatru cu doi soldați tunari.
Vedeai nevestele meșteșugarilor cu copii în brațe. Aceștia țineau în mânușițe premiul tatălui lor și-l arătau cu fală trecătorilor.
Teatrul era tot așa de înțesat de lume ca în ziua de 14 martie; atât numai că de astă dată, cea mai mare parte a publicului o alcătuiau familiile de muncitori.
La parter era corul de elevi și eleve. Ei cântară un imn frumos, închinat soldaților morți în Crimeea. Publicul, entu-ziasmat, aplaudă și ceru să se repete. Îndată după aceea, premianții începură să treacă pe dinaintea primarului, prefectului și a multor altor domni, care împărțeau: cărți, livrete de case de economie, diplome și medalii.
Zării într-un colț al sălii, pe Zidărașul. El stătea lângă mama lui; ceva mai departe văzui pe directorul nostru și capul roșcat și zbârlit al profesorului meu de clasa a II-a.
Trecură mai întâi elevii școlilor de desen, giuvaiergii, gravorii în lemn, litografii; trecură și tâmplarii, și zidarii: veniră în urmă elevii școlii de comerț, apoi elevii școlilor de muzică; printre aceștia se aflau și câteva fete lucrătoare îmbrăcate de sărbătoare; ele fură aplaudate cu entuziasm.
În sfârșit, veni rândul școlilor elementare de seară, și aici începu să fie și mai interesant.
Era, într-adevăr, ceva frumos să vezi trecând bărbați în toată firea de diferite vârste, de diferite meșteșuguri, îm-brăcați în felurite chipuri. Treceau bărbați cu părul cărunt, copii de meșteșugari și tineri în floarea vârstei. Copiii erau sprinteni și veseli; bărbații, sfioși; iar publicul aplauda; și pe cei mari, și pe cei mici.
Lumea din sală nu râdea ca la distribuția premiilor școlilor noastre; toate chipurile erau serioase, toți priveau cu băgare de seamă.
Mulți din premianți aveau nevestele și copiii lor la parter. Unii dintre copii, recunoscând pe părinții lor pe scenă, îi chemau pe nume, îi arătau cu degetul și râdeau tare. Trecură țărani, hamali: aceștia erau de la școala "Buoncompagni". Din școala "Cittadella" trecu un vopsitor de cizme, pe care tata îl cunoștea. Prefectul îi dete o diplomă.
În urma lui văzui venind o namilă de om, pe care mi se păru că-l mai văzusem, într-adevăr era tatăl Zidărașului.
El căpătă premiul al doilea. Îmi adusei aminte, că-l văzu-sem la el, în odăița din pod, când stătea lângă patul copilului său bolnav, și îmi îndreptai îndată privirile spre parter, ca să caut pe micul meu camarad. Bietul băiat se uita la tatăl său plin de bucurie și ca să-și ascundă emoția, făcu botul de iepure.
Deodată izbucniră aplauze zgomotoase. Întorsei capul spre scenă și văzui pe un mic coșar spălat la față și îmbrăcat în hainele sale de lucru. Primarul îi vorbea ținându-l de mână. După el veni: un bucătar, un măturător municipal; acesta căpătă o medalie.
Eram înduioșat, simțeam în mine un fel de respect pentru acești oameni, gândindu-mă la munca grea ce-și impuseseră ca să poată câștiga premiile. Câtă muncă peste munca lor! Câte ceasuri furate somnului, acelui somn de care au așa de mare nevoie. Ce povară, ei, sărmanii, mai toți căsătoriți, cu grija casei și a copiilor, să-și mai frământe mintea neobișnuită cu învățătura! Și ce greu trebuie să le fie desenul și scrierea cu mâinile lor groase și înțepenite în munci grele!
Printre ei se afla și un băiat de lăcătuș, care, fu nevoit să-și sumeată mânecile chiar acolo pe scenă, ca să-și poată lua premiul. Unii începură să râdă, dar râsul lor fu îndată acoperit de aplauze. În urma lui veni un biet bătrân pleșuv și cu barba albă. Trecură soldați de artilerie; aceștia veneau la cursurile de seară de la școala noastră. Trecură și vameși, gardiști din aceia care ne păzesc școlile și apoi, elevii șco-lilor de coruri începură, iarăși, să cânte imnul soldaților căzuți în Crimeea, și-l cântară de această dată cu așa mult foc, pornit din fundul inimii, încât lumea nici că mai cuteză să bată din palme, atât era de emoționată. Toți ieșirăm din teatru încet și fără zgomot.
Mulțimea se răspândi într-o clipă pe străzi. Micul coșar stătea lângă ușa teatrului cu o carte legată în roșu la subțioară. Mai mulți domni îl înconjuraseră și-i vorbeau cu blândețe. Toți își luau ziua bună unii de la alții, strigându-se pe nume dintr-o parte a străzii la cealaltă. Era un amestec de: meșteșugari, muncitori, băieți, gardiști, profesori. Profesorul meu de clasa a II-a ieși din teatru cu doi soldați tunari.
Vedeai nevestele meșteșugarilor cu copii în brațe. Aceștia țineau în mânușițe premiul tatălui lor și-l arătau cu fală trecătorilor.
Printeaza povestea