Pe la ora două, teatrul cel mare era înțesat de lume: stalurile, lojile, galeria și scena. Se vedeau o mulțime de capete și mâini: o fâlfâitură de pene, de panglici, de cârlionți; un murmur zgomotos și neîntrerupt, care te înveselea.
Tot teatrul era împodobit cu draperii de postav în culorile naționale: roșu, alb și verde. Se făcuseră două scări la scenă: una în dreapta, ca să urce premianții și una în stânga, ca să coboare. În fața scenei era un șir de fotolii roșii și de spatele celui din mijloc era atârnată o cunună de foi de aur. Fundul scenei era împodobit cu un trofeu de steaguri naționale. De o parte era așezată o masă, acoperită cu postav verde, pe care erau rânduite toate cărțile de premii, legate cu panglici tricolore.
Muzica militară se afla în locul orchestrei.
Profesorilor și profesoarelor li se opriseră galeria de pe scenă, din dreapta. Băncile de la parter erau înțesate de o sumedenie de copii, care trebuiau să cânte și țineau caietele de muzică în mână. În fundul parterului și jur împrejur erau profesori și profesoare care rânduiau pe premianți, pe care părinții îi rețineau încă, spre a le potrivi cravata și a le netezi părul.
Abia intrai cu părinții mei în lojă și văzui pe profesoara cu pană albastră, veselă ca totdeauna; alături de ea profesoara frățiorului meu și măicuța călugăriță, îmbrăcată tot în negru, precum și buna mea profesoară din clasa I inferioară. Era așa de palidă, biata femeie, și tușea așa de tare încât răsuna tot teatrul.
La parter zării îndată chipul cel plăcut al lui Garrone, și lângă el căpșorul bolnav al lui Nelli, care se lipea cât putea de el. Ceva mai departe văzui pe Garrofi cu nasul lui de cu-cuvea; el se silea să strângă listele de premianți, tipărite, și își făcuse chiar un pachet mare. Cine știe ce negoț vroia să facă el cu ele! O să aflu eu, mâine. Lângă ușă era negustorul de lemne cu soția sa: amândoi îmbrăcați de sărbătoare. Ei stăteau lângă fiul lor, Coretti, care urma să capete premiul al treilea. Mă crucii când văzui că nu mai avea căciulița de blană de pisică și flaneluța cafenie; de astă dată era îmbrăcat ca un domnișor.
Am zărit și pe Votini cu un guler mare de dantelă, dar se făcu foarte curând nevăzut. Într-o avanscenă, plină de lume, era și căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, băiatul acela care a scăpat pe un copilaș de sub roțile omnibuzului, și care umblă în cârje.
La două punct, muzica începu să cânte și pe scărița din dreapta se suiră: primarul, prefectul, inspectorul, revizorul școlar și alți domni, toți îmbrăcați în negru. Ei se așezară pe fotoliile din fața scenei. Muzica încetă de a cânta. Directorul corurilor înaintă către scenă cu o baghetă în mână, și la un semn al său, toți copiii de la parter se ridicară în picioare; la un al doilea semn, începură să cânte. Erau 700 care cântau un cântec frumos; 700 de glasuri de copii cântând împreună; ce frumos e! Toți ascultau nemișcați: era un cântec dulce și lin care semăna cu un cântec bisericesc.
Când încetară de a cânta, lumea aplaudă; apoi se făcu tăcere.
Împărțirea premiilor trebuia să înceapă. Profesorul meu de clasa a II-a, cel cu părul roșu, ciufulit și cu ochii vii, înaintară ca să strige numele premianților.
Se așteptă cu nerăbdare să sosească cei doisprezece băieți care trebuiau să dea cărțile de premii primarului ca să le împartă.
Ziarele publicaseră încă din ajun că o să fie reprezentanți ai tuturor provinciilor italiene; de aceea lumea era nerăb-dătoare și se uita mereu spre partea de unde trebuiau să intre; până și primarul și ceilalți domni se uitau neclintit într-acolo. Tot teatrul tăcea...
Deodată sosiră micii deputați, cu pași grăbiți, până la scenă. Aici rămaseră înșirați, toți doisprezece, privind publi-cul cu chipuri vesele.
Trei mii de oameni săriră în sus înțr-un avânt și izbucniră în aplauze, care răsunară ca bubuitul tunetului. Băieții răma-seră o clipă uimiți.
Recunoscui îndată pe calabrezul, îmbrăcat în negru, ca întotdeauna. Un membru din consiliul municipal, care era în loja noastră, îi cunoștea pe toți și îi arăta mamei.
— Bălăiorul acela e reprezentantul Veneției; Romanul e acela înalt, cu părul cârlionțat.
Vreo doi-trei erau îmbrăcați ca niște copii de oameni avuți; ceilalți erau copii de meșteșugari, însă toți erau îmbrăcați cu îngrijire și curați. Florentinul era cel mai mic din toți și purta un brâu albastru. Trecură toți pe dinaintea primarului, care îi sărută pe frunte, pe când un domn, care se afla lângă dânsul, enumera provinciile: Florența, Neapolo, Bolonia, Palermo...
Și de câte ori trecea vreunul, tot teatrul bătea din palme. Pe urmă se îndreptară cu toții spre masa cea verde, ca să ia premiile; iar profesorul începu să citească lista, școlile, clasele și numele. Premianții se suiră pe scară și defilarea începu. Deabia se urcară cei dintâi și se auzi dintre culise o muzică de violine, foarte ușoară și dulce, care nu încetă cât ținu defilarea. Era o melodie lină și egală, așa de plăcută încât părea o șoaptă de glasuri blânde, glasurile tuturor mamelor, ale profesorilor și ale profesoarelor care împreună dădeau sfaturi și dojeni drăgăstoase.
Premianții treceau unul după altul pe dinaintea domnilor care le împărțeau premiile. Aceștia spuneau câte o vorbă fiecăruia și pe cei mai mici îi mângâiau.
Băieții din parter și din galerii băteau din palme de câte ori trecea unul mititel de tot, sau care se vedea după haine că e sărac.
Treceau cei din clasa a II-a inferioară, care, odată ce ajun-geau acolo, rămâneau încremeniți, neștiind încotro să apu-ce. Atunci toată lumea râdea cu poftă. Trecu unul abia de trei palme, cu zulufii prinși cu o panglică roză. De mic ce era, abia putea să umble sărăcuțul; se împiedică de covor și căzu. Prefectul îl ridică și toți aplaudară râzând. Un altul căzu de-a berbeleacul pe scări, când cobora cu mâinile în-cărcate de cărți; plânse puțin, dar nu se lovise nicăieri. Tre-ceau de toate felurile: chipuri de ștrengăruși, fețe speriate, alții ca vișinile, mititei bucălați, care râdeau la toți. Cum se întorceau la parter, părinții îi îmbrățișau și plecau cu ei.
Dar îmi plăcu și mai mult când veni rândul școlii noastre; trecură mulți pe care îi cunoșteam.
Mai întâi văzui pe Coretti, vesel și îmbrăcat din cap până în picioare cu haine noi. Zâmbind, își arăta dinții lui cei fru-moși, albi ca laptele, și cu toate acestea, cine știe câte kilo-grame de lemne cărase dimineața. Primarul, dându-i pre-miul, îi puse mâna pe umăr și îl întrebă ce era semnul roșu de pe frunte. Eu mă uitai la parter, să văd pe tatăl său și pe mama sa și băgai de seamă, că-și puseseră mâna la gură și râdeau. Apoi trecu Derossi, îmbrăcat ca de obicei, în haine albastre, cu nasturii poleiți, cu părul său bălai cârlionțat, sprinten, dezghețat, cu fruntea sus, așa de frumos, așa de drăgălaș, încât l-aș fi sărutat.
Toți domnii voiră să vorbească cu el și-i strânseră mâna.
Profesorul chemă: ‘’Iuliu Robetti!
Atunci vărzurăm înaintând cu cârjele sale pe micul băiat al căpitanului de artilerie.
Sute de școlari știa eroica sa faptă. Vestea se răspândi în sală într-o clipă și un tunet de aplauze și de strigăte izbucni de se cutremură tot teatrul. Bărbații se sculară în picioare, doamnele ridicau batistele și bietul băiat se opri în mijlocul scenei zăpăcit și tremurând.
Primarul îl luă de mână, îl sărută, îi dete premiul, scoase coroana de lauri care era atârnată la spatele fotoliului său și i-o agăță de cârje; apoi îl însoți până la avanscenă, unde se afla căpitanul, și acesta îl ridică în loje în mijlocul unui strigăt nedescris de "Bravo"! și de "Să trăiască!" Muzica cânta întruna și lin, iar băieții defilau mereu; cei de la școala Consolata, mai toți fii de negustori; cei din școala Vanchiglia, copii de meșteșugari; cei din școala Boncompagni, mai toți băieții de țărani și, în sfârșit, cei de la școala Razneri, care fu cea din urmă.
Cum se isprăvi, cei 700 băieți din parter cântară iarăși un cântec frumos. Apoi, primarul ținu o cuvântare; după el vorbi inspectorul și își sfârși discursul prin următoarele cuvinte:
— Copii, să nu ieșiți de aici fără să mulțumiți tuturora care se ostenesc așa de mult pentru voi, care v-au închinat toată inteligența, toată inima și toată activitatea lor. Ei trăiesc și mor pentru voi: iată-i, și le arătă galeria profesorilor.
Atunci se sculară toți băieții de prin galerii, din bănci și din parter și, strigând, întinseră brațele către profesori și profesoare. Aceștia le răspunseră ridicându-și pălăriile, fâlfâind batiste-le, toți în picioare și foarte mișcați de această spontană do-vadă de iubire a elevilor.
Muzica militară cântă un marș, publicul aclamă încă o dată pe cei doisprezece reprezentanți ai Italiei, care se înfă-țișară în fața scenei, ținându-se de mână, sub o ploaie de flori.
Tot teatrul era împodobit cu draperii de postav în culorile naționale: roșu, alb și verde. Se făcuseră două scări la scenă: una în dreapta, ca să urce premianții și una în stânga, ca să coboare. În fața scenei era un șir de fotolii roșii și de spatele celui din mijloc era atârnată o cunună de foi de aur. Fundul scenei era împodobit cu un trofeu de steaguri naționale. De o parte era așezată o masă, acoperită cu postav verde, pe care erau rânduite toate cărțile de premii, legate cu panglici tricolore.
Muzica militară se afla în locul orchestrei.
Profesorilor și profesoarelor li se opriseră galeria de pe scenă, din dreapta. Băncile de la parter erau înțesate de o sumedenie de copii, care trebuiau să cânte și țineau caietele de muzică în mână. În fundul parterului și jur împrejur erau profesori și profesoare care rânduiau pe premianți, pe care părinții îi rețineau încă, spre a le potrivi cravata și a le netezi părul.
Abia intrai cu părinții mei în lojă și văzui pe profesoara cu pană albastră, veselă ca totdeauna; alături de ea profesoara frățiorului meu și măicuța călugăriță, îmbrăcată tot în negru, precum și buna mea profesoară din clasa I inferioară. Era așa de palidă, biata femeie, și tușea așa de tare încât răsuna tot teatrul.
La parter zării îndată chipul cel plăcut al lui Garrone, și lângă el căpșorul bolnav al lui Nelli, care se lipea cât putea de el. Ceva mai departe văzui pe Garrofi cu nasul lui de cu-cuvea; el se silea să strângă listele de premianți, tipărite, și își făcuse chiar un pachet mare. Cine știe ce negoț vroia să facă el cu ele! O să aflu eu, mâine. Lângă ușă era negustorul de lemne cu soția sa: amândoi îmbrăcați de sărbătoare. Ei stăteau lângă fiul lor, Coretti, care urma să capete premiul al treilea. Mă crucii când văzui că nu mai avea căciulița de blană de pisică și flaneluța cafenie; de astă dată era îmbrăcat ca un domnișor.
Am zărit și pe Votini cu un guler mare de dantelă, dar se făcu foarte curând nevăzut. Într-o avanscenă, plină de lume, era și căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, băiatul acela care a scăpat pe un copilaș de sub roțile omnibuzului, și care umblă în cârje.
La două punct, muzica începu să cânte și pe scărița din dreapta se suiră: primarul, prefectul, inspectorul, revizorul școlar și alți domni, toți îmbrăcați în negru. Ei se așezară pe fotoliile din fața scenei. Muzica încetă de a cânta. Directorul corurilor înaintă către scenă cu o baghetă în mână, și la un semn al său, toți copiii de la parter se ridicară în picioare; la un al doilea semn, începură să cânte. Erau 700 care cântau un cântec frumos; 700 de glasuri de copii cântând împreună; ce frumos e! Toți ascultau nemișcați: era un cântec dulce și lin care semăna cu un cântec bisericesc.
Când încetară de a cânta, lumea aplaudă; apoi se făcu tăcere.
Împărțirea premiilor trebuia să înceapă. Profesorul meu de clasa a II-a, cel cu părul roșu, ciufulit și cu ochii vii, înaintară ca să strige numele premianților.
Se așteptă cu nerăbdare să sosească cei doisprezece băieți care trebuiau să dea cărțile de premii primarului ca să le împartă.
Ziarele publicaseră încă din ajun că o să fie reprezentanți ai tuturor provinciilor italiene; de aceea lumea era nerăb-dătoare și se uita mereu spre partea de unde trebuiau să intre; până și primarul și ceilalți domni se uitau neclintit într-acolo. Tot teatrul tăcea...
Deodată sosiră micii deputați, cu pași grăbiți, până la scenă. Aici rămaseră înșirați, toți doisprezece, privind publi-cul cu chipuri vesele.
Trei mii de oameni săriră în sus înțr-un avânt și izbucniră în aplauze, care răsunară ca bubuitul tunetului. Băieții răma-seră o clipă uimiți.
Recunoscui îndată pe calabrezul, îmbrăcat în negru, ca întotdeauna. Un membru din consiliul municipal, care era în loja noastră, îi cunoștea pe toți și îi arăta mamei.
— Bălăiorul acela e reprezentantul Veneției; Romanul e acela înalt, cu părul cârlionțat.
Vreo doi-trei erau îmbrăcați ca niște copii de oameni avuți; ceilalți erau copii de meșteșugari, însă toți erau îmbrăcați cu îngrijire și curați. Florentinul era cel mai mic din toți și purta un brâu albastru. Trecură toți pe dinaintea primarului, care îi sărută pe frunte, pe când un domn, care se afla lângă dânsul, enumera provinciile: Florența, Neapolo, Bolonia, Palermo...
Și de câte ori trecea vreunul, tot teatrul bătea din palme. Pe urmă se îndreptară cu toții spre masa cea verde, ca să ia premiile; iar profesorul începu să citească lista, școlile, clasele și numele. Premianții se suiră pe scară și defilarea începu. Deabia se urcară cei dintâi și se auzi dintre culise o muzică de violine, foarte ușoară și dulce, care nu încetă cât ținu defilarea. Era o melodie lină și egală, așa de plăcută încât părea o șoaptă de glasuri blânde, glasurile tuturor mamelor, ale profesorilor și ale profesoarelor care împreună dădeau sfaturi și dojeni drăgăstoase.
Premianții treceau unul după altul pe dinaintea domnilor care le împărțeau premiile. Aceștia spuneau câte o vorbă fiecăruia și pe cei mai mici îi mângâiau.
Băieții din parter și din galerii băteau din palme de câte ori trecea unul mititel de tot, sau care se vedea după haine că e sărac.
Treceau cei din clasa a II-a inferioară, care, odată ce ajun-geau acolo, rămâneau încremeniți, neștiind încotro să apu-ce. Atunci toată lumea râdea cu poftă. Trecu unul abia de trei palme, cu zulufii prinși cu o panglică roză. De mic ce era, abia putea să umble sărăcuțul; se împiedică de covor și căzu. Prefectul îl ridică și toți aplaudară râzând. Un altul căzu de-a berbeleacul pe scări, când cobora cu mâinile în-cărcate de cărți; plânse puțin, dar nu se lovise nicăieri. Tre-ceau de toate felurile: chipuri de ștrengăruși, fețe speriate, alții ca vișinile, mititei bucălați, care râdeau la toți. Cum se întorceau la parter, părinții îi îmbrățișau și plecau cu ei.
Dar îmi plăcu și mai mult când veni rândul școlii noastre; trecură mulți pe care îi cunoșteam.
Mai întâi văzui pe Coretti, vesel și îmbrăcat din cap până în picioare cu haine noi. Zâmbind, își arăta dinții lui cei fru-moși, albi ca laptele, și cu toate acestea, cine știe câte kilo-grame de lemne cărase dimineața. Primarul, dându-i pre-miul, îi puse mâna pe umăr și îl întrebă ce era semnul roșu de pe frunte. Eu mă uitai la parter, să văd pe tatăl său și pe mama sa și băgai de seamă, că-și puseseră mâna la gură și râdeau. Apoi trecu Derossi, îmbrăcat ca de obicei, în haine albastre, cu nasturii poleiți, cu părul său bălai cârlionțat, sprinten, dezghețat, cu fruntea sus, așa de frumos, așa de drăgălaș, încât l-aș fi sărutat.
Toți domnii voiră să vorbească cu el și-i strânseră mâna.
Profesorul chemă: ‘’Iuliu Robetti!
Atunci vărzurăm înaintând cu cârjele sale pe micul băiat al căpitanului de artilerie.
Sute de școlari știa eroica sa faptă. Vestea se răspândi în sală într-o clipă și un tunet de aplauze și de strigăte izbucni de se cutremură tot teatrul. Bărbații se sculară în picioare, doamnele ridicau batistele și bietul băiat se opri în mijlocul scenei zăpăcit și tremurând.
Primarul îl luă de mână, îl sărută, îi dete premiul, scoase coroana de lauri care era atârnată la spatele fotoliului său și i-o agăță de cârje; apoi îl însoți până la avanscenă, unde se afla căpitanul, și acesta îl ridică în loje în mijlocul unui strigăt nedescris de "Bravo"! și de "Să trăiască!" Muzica cânta întruna și lin, iar băieții defilau mereu; cei de la școala Consolata, mai toți fii de negustori; cei din școala Vanchiglia, copii de meșteșugari; cei din școala Boncompagni, mai toți băieții de țărani și, în sfârșit, cei de la școala Razneri, care fu cea din urmă.
Cum se isprăvi, cei 700 băieți din parter cântară iarăși un cântec frumos. Apoi, primarul ținu o cuvântare; după el vorbi inspectorul și își sfârși discursul prin următoarele cuvinte:
— Copii, să nu ieșiți de aici fără să mulțumiți tuturora care se ostenesc așa de mult pentru voi, care v-au închinat toată inteligența, toată inima și toată activitatea lor. Ei trăiesc și mor pentru voi: iată-i, și le arătă galeria profesorilor.
Atunci se sculară toți băieții de prin galerii, din bănci și din parter și, strigând, întinseră brațele către profesori și profesoare. Aceștia le răspunseră ridicându-și pălăriile, fâlfâind batiste-le, toți în picioare și foarte mișcați de această spontană do-vadă de iubire a elevilor.
Muzica militară cântă un marș, publicul aclamă încă o dată pe cei doisprezece reprezentanți ai Italiei, care se înfă-țișară în fața scenei, ținându-se de mână, sub o ploaie de flori.
Printeaza povestea