poezii diverse – Inelul şi năframa

Autor: Vasile Alecsandri

I
Fost-au, fost un crăişor
Tinerel, mândru fecior
Cum e bradul codrilor
Sus, pe vârful munţilor.
De soţie şi-a luat
O copilă din cel sat,
Copiliţă româncuţă,
Toţi vecinilor drăguţă:
Cu chip dulce luminos,
Cu trup gingaş mlădios
Cum e floarea câmpului
În lumina soarelui.
Iată lui că i-a sosit
Carte mare de pornit
La tabără de ieşit.
El în suflet s-a mâhnit
Şi din gură a grăit:
"Draga mea, sufletul meu,
Ţine tu inelul meu,
Pune-l în degetul tău.
Când inelu-a rugini
Să ştii, dragă, c-oi muri!
"De mă laşi plângând acasă,
Na-ţi năframa de mătase
Pe margini cu aur trasă.
Aurul când s-a topi,
Să ştii, frate, c-oi muri!"
II
El pe cal a-ncălecat
Şi pe drum a apucat.
Mers-a el până la un loc
Ş-a aprins un mare foc
În mijlocul codrului,
La fântâna corbului.
Mâna-n sân el şi-o băga,
La năframă se uita...
Inima-i se despica!
"Dragii mei, ostaşii mei,
Puişori viteji de zmei!
Staţi pe loc de ospătaţi
Şi la umbră vă culcaţi.
Eu sunt gata de plecat,
Acasă că mi-am uitat
Paloşul cel rotilat
Pe-o masă verde-aruncat".
Îndărăt el a pornit,
C-un voinic s-a întâlnit,
C-un voinic cu calul mic:
"Noroc bun, tânăr voinic!
Ce veste, de unde vii?"
"Dacă vrei, Doamne, s-o ştii,
De altul poate-ar fi bine,
Dar e rău ş-amar de tine!
Tatăl tău că s-a sculat,
Ţara-ntreagă ne-a călcat
Până ce mândra ţi-a aflat
Şi pe dâns-a aruncat
Într-un tău adânc şi lat!"
"Na, voinice, calul meu
Să mi-l duci la tatăl meu.
De-a întreba unde sunt eu,
Tu să-i spui că eu m-am dus
Pe malul apei, în sus
Şi că-n apă m-am zvârlit
La copila ce-am iubit."
III
Tatăl său ţar-a sculat,
Tău-ntreg de l-a secat
Şi copiii şi-a aflat
Amândoi îmbrăţişaţi,
Pe nisip galben culcaţi,
Amândoi senini la faţă
De păreau că sunt în viaţă.
Atunci craiul s-a căit,
În mătase i-a învelit
Şi-n biserică i-a dus
Şi-n două racle i-a pus,
Racle mândre-mpărăteşti
Purtând semne latineşti.
Şi pe dânsul l-a zidit
În altar, la răsărit,
Pe ea-n tindă l-asfinţit!
Iar din el, frate, a ieşit
Un brad verde, cătinat,
Pe biserică plecat.
Şi din ea o viişoară
Înflorită, mlădioară
Ce din zori şi până-n seară
Pe biserică s-a întins
Şi cu bradul s-au cuprins!
................
Tună, Doamne, şi trăsneşte,
Tună-n cine despărţeşte
Dulcea dragoste-nfocată
De-un fecior şi de o fată.

Printeaza poezia

Articole recomandate