poezii diverse – Infernul

Autor: George Toparceanu

I
"Allor si mosse, ed io gli tenni dietro."
Dante
... Trudit apoi, m-am aşezat pe-o stâncă.
La capătul călătoriei mele
Se deschidea prăpastie adâncă.
Şi străbătând a norilor perdele
Cu-nveninate ace de lumină,
Sclipeau în întuneric şapte stele.
Eu le simţeam arsura pe retină
Şi-n van mă apăram, cu faţa-ntoarsă,
De raza lor caustică şi fină.
Simţii atunci că-n juru-mi se revarsă
Un pal amurg ce umple de-ntristare
Văzduhul mirosind a piatră arsă.
Şi-n aburi de pucioasă, pe cărare,
Văzui venind spre mine fără grabă
Un om cu nasul dezolat şi mare.
Părea că Cerul pe figura-i slabă
A pus stigmatul dragostei şi-al urii,
Eternizând profilul lui de babă:
Tristeţe-amară-n colţurile gurii,
O frunte devastată de furtună
Şi de-ale vremii nobile injurii.
Purta pe cap o veştedă cunună
Şi-n ochii lui părea că, deopotrivă,
Melancolia lumii-ntregi s-adună.
Aşa, din vasta vremii perspectivă,
El cobora-n tăcere către mine,
Ţinând în gol privirea-i corosivă.
- De unde vii şi cine eşti, străine?
L-am întrebat, abia şoptind cuvântul.
- Eu viu de unde nimeni nu mai vine...
De şase veacuri m-a-nghiţit pământul.
Viaţa-mi dete vitrega Firenze,
Şi la Ravena mi-am găsit mormântul.
Poet am fost şi-n libere cadenţe
Cântai Amorul ce-mi robi toţi anii,
Din pragul tristei mele-adolescenţe.
Dar vrând să-mpac a patriei zâzanii,
Mărunte intrigi, lupte intestine,
Cu ură grea m-au prigonit duşmanii.
În crud exil, pribeag prin ţări străine,
Visai atunci o vastă trilogie
Pe care-am prins-o-n şiruri de terţine
Săpate în granit pe veşnicie;
Şi ca o răzbunare milenară
Am publicat Divina Comedie.
Un op, pe care anii-l îngropară
Sub comentarii sterpe şi pedante,
Ce-mi fac contemporanii de ocară...
- Cum, tu, eşti tu nefericitul Dante,
Cel care-a Morţii jalnice mistere
Le-a evocat în rapsodii vibrante?
Nu pot, Maestre, nici n-am precădere
Să te slăvesc aşa cum se cuvine!...
Dar mult aş vrea, spre umedele sfere,
În patria eternelor suspine
Să mă conduci, precum odinioară
Virgiliu te-a călăuzit pe tine.
El, mie: - Oare, crezi că tot ce zboară,
Cum zice un adagiu, - se mănâncă?
Fiindc-ai scris o cronică uşoară,
Nici superficială, nici adâncă,
Vrei să-ţi servesc acum de cicerone?...
- Nici tu, Maestre, nu scriseseşi încă
La început, decât vreo cinci Canzone,
O carte plină de elucubraţii
Şi câteva sonete monotone.
Dar lui Virgiliu i-ai intrat în graţii
(Adăugai, văzându-l că rezistă), -
El se purta mai bine cu confraţii...
- Epoca voastră materialistă
Mi-a zdruncinat credinţa de-altădată, -
O-ntoarse el. Infernul nu există,
Sau cel puţin eu unul niciodată
Nu l-am văzut decât cu ochii minţii,
Orbit de-o superstiţie uzată.
Eu, lui: - Acestea-s roadele Ştiinţei!
Concepţia lui Strauss şi-a lui Nietzsche,
De care mi s-au strepezit toţi dinţii!
Dar cel puţin te-ai întrebat ce-ar zice
În clipa asta, dacă fără veste
Te-ar auzi divina Beatrice?
El mi-a răspuns placid: - Amorul este
Un ce banal, prin care Firea drege
A Nimicirii opere funeste;
Un van instinct, de sub a cărui lege
Nici microorganismele nu scapă.
Eu, lui: - Atât? El, mie: - Se-nţelege!...
Văzui atunci în linişte cum crapă
A stâncilor întunecate blocuri
Şi trec plutind pe-a nopţii neagră apă.
Fantome prinse-n diafane jocuri
Călcau mărunt văzduhul, fără tropot,
Ca cei ce poartă cauciuc la tocuri.
Apoi un sunet depărtat de clopot
Păru că bate-n aer tarantella
Şi ploaia se porni cu grabnic ropot.
Înfricoşat de freamătul acela
Ce se-nălţa vuind în vijelie,
Am zis: - Maestre, să deschid umbrela?
N-aş vrea să facem hidroterapie.
La anii tăi, o gripă subversivă
Îţi poate-aduce vreo pneumonie.
- Eu nu mă tem de moarte, dimpotrivă,
Răspunse el, - când ai murit o dată
E foarte greu să cazi în recidivă...
Această vorbă îmi păru ciudată.
Cuprins de-un fel de vagă presimţire,
Pândii pe-ascuns figura-i nemişcată.
- Nu m-ai luat cumva c-un plan subţire
Mai adineaori când ziceai, Magistre,
Că Iadul nu-i decât o-nchipuire?
El, mie: - Văd din vorbele-ţi sinistre
Că-n orice caz, Infernul pentru tine
Îşi va deschide negrele registre.
Destul am încercat a-ţi face bine.
Ca să te vindeci pentru totdeauna,
Ridică-te şi vino după mine...
Cu fulgere verzui creştea furtuna.
Rostind aceste nobile cuvinte
Prin care şi-a răscumpărat minciuna,
Maestrul a pornit-o înainte,
Pe când, sub cer de zgură şi aramă,
Eu mă ţineam în urma lui cuminte
Precum se ţine puiul după mamă.
II
"...E caddi comme corpo morto cade."
Dante
"Pe-aici se intră-n braţele durerii,
Pe-aici se intră-n bezna subterană,
Precum afirmă Dante Alighieri.
M-a conceput o-nchipuire vană,
Un rafinat instinct de răzbunare,
Dar m-a-ntrecut mizeria umană.
Zadarnică e orice protestare.
Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate,
Lăsaţi-vă năravul la intrare."
Aceste vorbe, oarecum ciudate,
Citindu-le cu jumătate gură
Deasupra unei porţi dărăpănate,
Am zis: - Intrarea pare cam obscură...
N-ar fi prudent să renunţăm, Maestre?
Căci la un caz cumva de-ncurcătură,
Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre
Pe unde teafăr să purced afară,
Utilizând resursele-mi pedestre...
El mi-a răspuns cu voce funerară:
- De ce te porţi acum ca fariseii,
Au vrei să-mi faci fantoma de ocară?
Priveşte cel puţin prin borta cheii,
Să ştiu că nu m-am ostenit degeaba.
Eu, lui: - Pardon! Aşa fac doar lacheii.
Începe tu! Ori m-ai luat cu graba,
Să-mi scoţi la urmă niscaiva ponoase?
(Şi-n gândul meu: "Se oţărăşte baba!")
Ce interes avut-ai, ce foloase,
Ca să m-atragi cu vorbele-ţi viclene
Prin locurile-acestea dubioase?
Doar ştim noi că pe-aici, prin buruiene,
Se află o panteră-n libertate
Şi alte lighioane indigene.
Vrei să m-aplec din curiozitate,
Şi-n vreme ce nici nu gândesc cu gândul,
Vrun cerber să m-apuce pe la spate?...
Aşa vorbii, cu ochii spionându-l;
Iar la sfârşit cedarăm fiecare,
Când el, când eu, să stăm privind cu rândul.
Văzui atunci, aproape de intrare,
Un pudel gras şi plin de panglicuţe,
Cu scabie canină pe spinare.
O lebădă şi câteva maimuţe
Înconjurau dihania neroadă,
Ce se lăsase moale pe lăbuţe.
Cu gingiile neputând să roadă
Un beefsteak crud şi tare ca de piatră,
El sta sugând din propria lui coadă.
- Acest căţel ce toată ziua latră,
Rosti Maestrul cu-a lui voce tristă,
A fost un biet erou, lăsat la vatră.
- Cunosc! am zis cu nasul în batistă.
Dă-mi voie să-i dedic, fiindcă-i place,
Această rimă impresionistă...
- Vezi colo, între două vingalace,
Un om cu alfabetul la spinare,
Venind pe sub colină într-acoace?
Acela este tipograful care,
În primul tău poem, din zăpăceală,
ţi-a mutilat trei strofe lapidare.
Atunci la borta cheii, cu sfială,
Urmând ilustrei mele Călăuze,
Văzui o mutră plină de cerneală:
Un om trecea... Şi cele nouă Muze
Îl zgâriau, purtându-l sub escortă
Şi obligându-l să le ceară scuze.
- Degeaba cauţi, i-am strigat prin bortă,
Să scapi de blamul negrei tale fapte!
Sus, pe pământ, poetul te suportă,
Dar jos te-aşteaptă a lui Cain noapte,
Precum a zis Francesca da Rimini,
Infernul, cântul V, 107...
El s-a oprit pe creştetul colinei,
Înfricoşat de-această ameninţare,
Şi, neclintită-n tremurul luminii,
Statura lui s-a proiectat pe zare,
Încovoiată, lungă, amărâtă,
Ca un fantastic semn de întrebare...
Văzui apoi o namilă urâtă,
Un fel de baci cu sarica sub glugă,
Ce sta deoparte sprijinit în bâtă.
De propria lui umbră vrea să fugă,
Dar se trezea că-n juru-i gravitează,
Mânat de-o oarbă forţă centrifugă.
O clipă se oprea şi, cu emfază,
ţintea-n pământ căutătura-i proastă,
Apoi din nou pornea ca o sfârlează.
Acest Zoil, cu proza lui nefastă,
A pângărit de două ori pe lună
A Venerei stea limpede şi castă...
Atât Maestrul apucă să-mi spună.
În umbră se ivise-o albă pată,
Un corp suav ca un reflex de lună...
O blondă apariţie-ntristată
Plutea spre noi din umeda genune...
Şi-n întuneric, albu-i trup de fată,
Îngenuncheat ca pentru rugăciune
Şi luminos şi fin ca diamantul,
Părea-ncrustat în rocă de cărbune.
- Cu glas pierdut îşi caută amantul...
Ea are-n ochi misterul nopţii clare,
Pe buze - Amor şi-n inimă Neantul...
Iubirea ei crescuse ca o floare
Sub ziduri de făţarnică Gomoră,
O dulce-mpătimire arzătoare:
În ceasuri caste, mângâieri de soră.
Sărutul ei - văpaie purpurie,
Privirea - luminiş de auroră...
Şi-o clipă fu de-ajuns: pe veşnicie
Se risipiră toate, fără urmă,
Într-un fior de neagră isterie.
- Destul! Destul!... Simţeam cum mi se curmă
Viaţa-n piept, - cum vipere rebele
Se zvârcolesc în inima-mi şi scurmă...
Şi fără glas, cu capul gol sub stele, -
Văzând cum iarăşi piere-n fund, departe,
Fantoma tristă a iubirii mele,
M-am prăbuşit cu braţele-ntr-o parte,
Împins în gol de-o tainică povară,
Cum cade omul fulgerat de moarte.
Părea că peste sufletu-mi coboară
O noapte liniştită şi adâncă
Şi-n giulgii moi de umbre mă-nfăşoară
Apoi, cu ochii plini de visuri încă,
M-am scuturat ca dup-o catastrofă
Şi m-am trezit din nou pe-aceeaşi stâncă -
Pe care mă găseam în prima strofă.

Printeaza poezia

Articole recomandate