Mama e foarte bună și sora mea, Silvia, e ca și dânsa: are o inimă tot așa de mare și de generoasă. Stăteam aseară și copiam o parte din povestirea lunară: "De la Apenini până la Anzi", din care profesorul ne-a dat fiecăruia să scriem câte nițel, e foarte lungă. Silvia intră pe vârful picioarelor și-mi spuse repede și cu vocea înăbușită:
— Vino cu mine la mama! I-am auzit azi dimineață vor-bind. Tatii i-au mers afacerile rău; era mâhnit. Mama căuta să-l încurajeze. Suntem strâmtorați, înțelegi? Nu mai avem bani. Tata spunea că trebuie să ne lipsim de câte ceva pen-tru câtăva vreme. Așadar, trebuie să facem și noi sacrificii, nu e așa? Spune, vrei și tu? Bine, eu vorbesc cu mama și tu să fii de aceeași părere cu mine și să-mi făgăduiești pe cuvântul de cinste, că o să faci ce-ți voi spune eu.
După ce zise acestea, mă luă de mână și mă duse la ma-ma, care cosea stând pe gânduri. Eu mă așezai lângă dânsa, de o parte, și Silvia, de cealaltă. Silvia îi spuse numaidecât:
— Mamă dragă, am să-ți spun ceva: amândoi vrem să-ți vorbim.
Mama se uită la noi cu mirare. Silvia începu: Tata nu mai are bani; nu e așa?
— Ce spui tu? zise mama roșind. Nu e adevărat! Da unde știi tu? Cine ți-a spus?
— Eu știu, răspunse Silvia, cu ton hotărât. Nu e așa, mamă, trebuie să facem și noi sacrificii după puterea noastră. Îmi făgăduiseși un evantai pe la sfârșitul lui mai și Enrico își aștepta cutia sa cu culori; nu mai vrem nimic; nu vrem să se risipească banii, ne mulțumim noi și așa; auzi, mamă?
Mama încercă să vorbească, însă Silvia adăugă: Nu, o să fie așa cum vrem noi. Ne-am hotărât. Și până ce tatei nu-i vor merge iar afacerile bine, nu ne mai trebuie: nici poame, nici alte lucruri; o să ne fie destul supa, și dimineața o să mâncăm pâine. Astfel o să se facă mai puțină cheltuială pentru mâncare, căci, într-adevăr, cheltuim mult. Îți făgăduim că o să ne vezi totdeauna mulțumiți cu orice, repetă Silvia, astupând cu mâna ei gura mamei. Și dacă va trebui să facem și alte sacrificii la îmbrăcăminte sau la orice, le vom face cu plăcere; putem chiar vinde toate darurile ce le-am primit. Eu îmi dau toate lucrurile, îți ajut și în casă, să nu mai dăm nimic de cusut. Voi lucra cu tine toată ziua, voi face tot ce-mi vei spune, sunt hotărâtă la toate! La toate! zise ea, cu toată inima, luând pe mama de gât, pentru ca tata și mama să nu mai aibă neajunsuri, și eu să vă văd pe amândoi liniștiți, cu voie bună ca mai înainte, alături cu Silvia voastră și cu Enrico al vostru, care vă iubesc atât de mult, care și-ar da viața lor pentru voi!
N-am văzut niciodată pe mama așa de mulțumită ca în momentul când auzi aceste cuvinte; nu ne-a sărutat niciodată așa de dulce pe frunte. Plângea și râdea, fără ca să poată rosti vreun cuvânt.
Pe urmă încredință pe Silvia, că înțelesese rău; că, din fericire, nu eram așa în lipsă cum credea ea, și ne mulțumi de o sută de ori. Fu foarte veselă toată seara, până ce veni tata, căruia îi povesti totul. Tata nu zise nimic, scumpul meu tată! Dar azi dimineață, când ne-am așezat la masă, avurăm în același timp o mare plăcere și o mare întristare: eu găsii sub șervet cutia cu culori, iar Silvia, evantaiul.
— Vino cu mine la mama! I-am auzit azi dimineață vor-bind. Tatii i-au mers afacerile rău; era mâhnit. Mama căuta să-l încurajeze. Suntem strâmtorați, înțelegi? Nu mai avem bani. Tata spunea că trebuie să ne lipsim de câte ceva pen-tru câtăva vreme. Așadar, trebuie să facem și noi sacrificii, nu e așa? Spune, vrei și tu? Bine, eu vorbesc cu mama și tu să fii de aceeași părere cu mine și să-mi făgăduiești pe cuvântul de cinste, că o să faci ce-ți voi spune eu.
După ce zise acestea, mă luă de mână și mă duse la ma-ma, care cosea stând pe gânduri. Eu mă așezai lângă dânsa, de o parte, și Silvia, de cealaltă. Silvia îi spuse numaidecât:
— Mamă dragă, am să-ți spun ceva: amândoi vrem să-ți vorbim.
Mama se uită la noi cu mirare. Silvia începu: Tata nu mai are bani; nu e așa?
— Ce spui tu? zise mama roșind. Nu e adevărat! Da unde știi tu? Cine ți-a spus?
— Eu știu, răspunse Silvia, cu ton hotărât. Nu e așa, mamă, trebuie să facem și noi sacrificii după puterea noastră. Îmi făgăduiseși un evantai pe la sfârșitul lui mai și Enrico își aștepta cutia sa cu culori; nu mai vrem nimic; nu vrem să se risipească banii, ne mulțumim noi și așa; auzi, mamă?
Mama încercă să vorbească, însă Silvia adăugă: Nu, o să fie așa cum vrem noi. Ne-am hotărât. Și până ce tatei nu-i vor merge iar afacerile bine, nu ne mai trebuie: nici poame, nici alte lucruri; o să ne fie destul supa, și dimineața o să mâncăm pâine. Astfel o să se facă mai puțină cheltuială pentru mâncare, căci, într-adevăr, cheltuim mult. Îți făgăduim că o să ne vezi totdeauna mulțumiți cu orice, repetă Silvia, astupând cu mâna ei gura mamei. Și dacă va trebui să facem și alte sacrificii la îmbrăcăminte sau la orice, le vom face cu plăcere; putem chiar vinde toate darurile ce le-am primit. Eu îmi dau toate lucrurile, îți ajut și în casă, să nu mai dăm nimic de cusut. Voi lucra cu tine toată ziua, voi face tot ce-mi vei spune, sunt hotărâtă la toate! La toate! zise ea, cu toată inima, luând pe mama de gât, pentru ca tata și mama să nu mai aibă neajunsuri, și eu să vă văd pe amândoi liniștiți, cu voie bună ca mai înainte, alături cu Silvia voastră și cu Enrico al vostru, care vă iubesc atât de mult, care și-ar da viața lor pentru voi!
N-am văzut niciodată pe mama așa de mulțumită ca în momentul când auzi aceste cuvinte; nu ne-a sărutat niciodată așa de dulce pe frunte. Plângea și râdea, fără ca să poată rosti vreun cuvânt.
Pe urmă încredință pe Silvia, că înțelesese rău; că, din fericire, nu eram așa în lipsă cum credea ea, și ne mulțumi de o sută de ori. Fu foarte veselă toată seara, până ce veni tata, căruia îi povesti totul. Tata nu zise nimic, scumpul meu tată! Dar azi dimineață, când ne-am așezat la masă, avurăm în același timp o mare plăcere și o mare întristare: eu găsii sub șervet cutia cu culori, iar Silvia, evantaiul.
Printeaza povestea