Timpul continuând a fi frumos, ni s-a dat voie să facem gimnastică în grădină.
Garrone era ieri în cabinetul directorului, când a venit mama lui Nelli, ca să ceară pentru băiatul ei, să-l scutească de gimnastică.
Fiecare cuvânt o costa mult și vorbea ținând mâna pe capul băiatului ei:
— Nu poate să facă gimnastică, zise ea, directorului.
Dar Nelli se arăta foarte trist de a fi scutit de gimnastică, să nu mai înfrunte și umilința aceasta!...
— O să vezi, mamă, zicea el, să vezi că o să fac și eu ca ceilalți!
Mama se uita la el înduioșată și tăcea, apoi zise cu îndoială:
— Mi-e teamă de camarazii lui. Ar fi vrut să adauge: Să nu-și bată joc de el, dar Nelli răspunse: Nu-mi pasă, și apoi n-am pe Garrone? Mie-mi ajunge să nu râdă el.
Atunci îl lăsară să vină cu noi la gimnastică. Profesorul ne duse la barele verticale, care sunt foarte înalte. Trebuia să ne urcăm până în vârf și să ne ținem drept pe scândura transversală. Derossi și Coretti ajunseră sus ca două mai-muțe; chiar și micul Precossi se sui repede, măcar că era împiedicat de haina care-i atârna până la genunchi.
Stardi sufla greu, se roșea ca un curcan și strângea din dinți ca un câine turbat; voia să ajungă sus cu orice preț, chiar de ar fi plesnit. Nobis, când ajunse sus, își luă un aer de împărat. Votini însă, alunecă de două ori, măcar că avea o haină vărgată alb cu albastru, făcută înadins pentru gim-nastică. Ca să urcăm mai lesne ne unsesem toți mâinile cu sacâz. Bineînțeles că-l adusese negustorul nostru, Garoffi; ne lua cinci lire pe pachețel, ca să-i rămână și lui ceva câștig.
Veni rândul lui Garrone. El se urcă mestecând la pâine; n-avea habar, parcă n-ar fi fost nimic; ba cred chiar că ar mai fi dus în spinare și pe unul din noi, așa de tare e acel pui de taur.
După Garrone, iată și Nelli. De-abia îl văzură agățându-se de prăjină cu mâinile lui lungi și subțiri, și unii începură să râdă și să-l ia în batjocură, dar Garrone își încrucișă brațele și aruncă în jurul său o privire, care făgăduia lămurit așa de multe calcavuri, măcar că era profesorul de față, încât toți tăcură ca prin farmec. Nelli începu să se suie. Îi era greu, sărăcuțul; se făcuse roșu la față și răsufla tare: îi curgea nădușeala de pe frunte.
Profesorul zise:
— Dă-te jos! Dar el nu voia; se căznea, se încăpățâna.
Mă așteptam dintr-un minut într-altul, să-l văd căzând grămadă, pe jumătate mort. Sărăcuțul!
Mă gândeam că dacă aș fi fost eu ca el și de m-ar fi văzut mama, ce greu i-ar fi venit! Acest gând mă făcu să-l iubesc și mai mult, și nu știu ce n-aș fi dat ca să izbutească să ajungă până sus. Aș fi voit să-l pot împinge sus, fără ca să ne vadă cineva. În timpul acesta, Garrone, Derossi și Coretti strigau:
— Sus, sus, Nelli! încă o opinteală, haide!
Nelli se opinti foarte tare, scoase din piept un* geamăt și ajunse la două palme de scândură.
— Bravo! strigară ceilalți. Haide! încă o opintire!
Și iată-l pe Nelli ajuns la scândură. Toți băutură din palme.
— Bravo! zise profesorul, dar deocamdată ajunge; dă-te jos!
Nelli nu ascultă și vru să ajungă până în vârf, ca ceilalți. După câteva silințe izbuti să-și proptească coastele pe scân-dură, apoi genunchii și în sfârșit picioarele; după aceea se ridică drept în sus și se uită la noi, gâfâind și zâmbind. Noi băturăm iarăși din palme, iar el se uită spre stradă. Mă uitai și eu, printre copacii care înconjoară grilajul grădinii și văzui pe mama sa plimbându-se pe trotuar fără să îndrăznească să se uite în sus.
Nelli coborî și toți îl felicitarăm. Era aprins la față, ochii îi străluceau parcă n-ar mai fi fost el.
La ieșire, când mama sa îl întâmpină și-l sărută îngrijo-rată înțrebându-l:
— Cum a mers, drăguțule! Toți răspunserăm deodată:
— Minunat! S-a suit ca și noi, e destul de țeapăn, știți! E sprinten, face ca și ceilalți.
Să fi văzut bucuria bietei mame! Voia să ne mulțumească la toți și nu putea. Luă de mână vreo țrei-patru, mângâie pe Garrone și plecă, luându-și băiatul de mână. Îi văzurăm depărtându-se iute, vorbind și gesticulând, mulțumiți cum nu-i mai văzuse nimeni.
Garrone era ieri în cabinetul directorului, când a venit mama lui Nelli, ca să ceară pentru băiatul ei, să-l scutească de gimnastică.
Fiecare cuvânt o costa mult și vorbea ținând mâna pe capul băiatului ei:
— Nu poate să facă gimnastică, zise ea, directorului.
Dar Nelli se arăta foarte trist de a fi scutit de gimnastică, să nu mai înfrunte și umilința aceasta!...
— O să vezi, mamă, zicea el, să vezi că o să fac și eu ca ceilalți!
Mama se uita la el înduioșată și tăcea, apoi zise cu îndoială:
— Mi-e teamă de camarazii lui. Ar fi vrut să adauge: Să nu-și bată joc de el, dar Nelli răspunse: Nu-mi pasă, și apoi n-am pe Garrone? Mie-mi ajunge să nu râdă el.
Atunci îl lăsară să vină cu noi la gimnastică. Profesorul ne duse la barele verticale, care sunt foarte înalte. Trebuia să ne urcăm până în vârf și să ne ținem drept pe scândura transversală. Derossi și Coretti ajunseră sus ca două mai-muțe; chiar și micul Precossi se sui repede, măcar că era împiedicat de haina care-i atârna până la genunchi.
Stardi sufla greu, se roșea ca un curcan și strângea din dinți ca un câine turbat; voia să ajungă sus cu orice preț, chiar de ar fi plesnit. Nobis, când ajunse sus, își luă un aer de împărat. Votini însă, alunecă de două ori, măcar că avea o haină vărgată alb cu albastru, făcută înadins pentru gim-nastică. Ca să urcăm mai lesne ne unsesem toți mâinile cu sacâz. Bineînțeles că-l adusese negustorul nostru, Garoffi; ne lua cinci lire pe pachețel, ca să-i rămână și lui ceva câștig.
Veni rândul lui Garrone. El se urcă mestecând la pâine; n-avea habar, parcă n-ar fi fost nimic; ba cred chiar că ar mai fi dus în spinare și pe unul din noi, așa de tare e acel pui de taur.
După Garrone, iată și Nelli. De-abia îl văzură agățându-se de prăjină cu mâinile lui lungi și subțiri, și unii începură să râdă și să-l ia în batjocură, dar Garrone își încrucișă brațele și aruncă în jurul său o privire, care făgăduia lămurit așa de multe calcavuri, măcar că era profesorul de față, încât toți tăcură ca prin farmec. Nelli începu să se suie. Îi era greu, sărăcuțul; se făcuse roșu la față și răsufla tare: îi curgea nădușeala de pe frunte.
Profesorul zise:
— Dă-te jos! Dar el nu voia; se căznea, se încăpățâna.
Mă așteptam dintr-un minut într-altul, să-l văd căzând grămadă, pe jumătate mort. Sărăcuțul!
Mă gândeam că dacă aș fi fost eu ca el și de m-ar fi văzut mama, ce greu i-ar fi venit! Acest gând mă făcu să-l iubesc și mai mult, și nu știu ce n-aș fi dat ca să izbutească să ajungă până sus. Aș fi voit să-l pot împinge sus, fără ca să ne vadă cineva. În timpul acesta, Garrone, Derossi și Coretti strigau:
— Sus, sus, Nelli! încă o opinteală, haide!
Nelli se opinti foarte tare, scoase din piept un* geamăt și ajunse la două palme de scândură.
— Bravo! strigară ceilalți. Haide! încă o opintire!
Și iată-l pe Nelli ajuns la scândură. Toți băutură din palme.
— Bravo! zise profesorul, dar deocamdată ajunge; dă-te jos!
Nelli nu ascultă și vru să ajungă până în vârf, ca ceilalți. După câteva silințe izbuti să-și proptească coastele pe scân-dură, apoi genunchii și în sfârșit picioarele; după aceea se ridică drept în sus și se uită la noi, gâfâind și zâmbind. Noi băturăm iarăși din palme, iar el se uită spre stradă. Mă uitai și eu, printre copacii care înconjoară grilajul grădinii și văzui pe mama sa plimbându-se pe trotuar fără să îndrăznească să se uite în sus.
Nelli coborî și toți îl felicitarăm. Era aprins la față, ochii îi străluceau parcă n-ar mai fi fost el.
La ieșire, când mama sa îl întâmpină și-l sărută îngrijo-rată înțrebându-l:
— Cum a mers, drăguțule! Toți răspunserăm deodată:
— Minunat! S-a suit ca și noi, e destul de țeapăn, știți! E sprinten, face ca și ceilalți.
Să fi văzut bucuria bietei mame! Voia să ne mulțumească la toți și nu putea. Luă de mână vreo țrei-patru, mângâie pe Garrone și plecă, luându-și băiatul de mână. Îi văzurăm depărtându-se iute, vorbind și gesticulând, mulțumiți cum nu-i mai văzuse nimeni.
Printeaza povestea