Autor: Duiliu Zamfirescu
"Luceafăr ce vii de departeŞi vremuri străbaţi peste vremuri,
Ca-n lumile noastre deşarte
Luminile blânde să-ţi tremuri,
Ce patimi te poartă pe cale,
Ce doruri te mână prin haos,
De nărui luminile tale
Pe lanuri de negru repaos?"
Aşa parcă zice poetul
Când noaptea priveşte la stele
Şi intră încetul cu-ncetul
În sufletul candid din ele.
"De viu, şi tot viu, şi tot scapăr
Din razele mele curate,
Eu fug şi încerc să mă apăr
De groaza de singurătate.
Tu nu ştii ce crudă menire
E dată luminii supreme:
A merge pe nemărginire
În curgere goală de vreme.
Pe când tu c-un deget în pagini
Stai pacinic la umbra pădurii
Şi mintea ţi-o porţi în imagini
De zmei, de poveşti şi lemurii
Tu poţi mângâia din privire
Sclipirea luminilor mele
Şi când eu mă sting, prin gândire
Tu poţi zămisli alte stele.
Tu ai o putere în tine
Ce rumpe izvodul a toate,
La toţi voitoare de bine
Şi dulce cât nu se mai poate.
Deci lasă-ţi deprinsul de-a geme
Şi dorul de bolta cerească,
Că nu e iertat să blesteme
Acelor ce pot să iubească."
1899
Printeaza poezia