povesti de citit Emil Garleanu – Luptatorii

povesti de citit

Luptatorii de Emil Garleanu

Soarta se vede că-i menise aşa: să fie vecini şi să fie duşmani. Şi amândoi cucoşi frumoşi.
Unul negru, cu toate lucirile pe care negru le poate da în mângâierea luminei. Gulerul şi penele subţiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mlădioase şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochi neliniştiţi ca nişte gâze, creasta plecată, ştrengăreşte, roşie, aprinsă ca para focului.
Celălalt alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripele, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puţin-puţin gălbui ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, uşoară, răsfirată. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută şi roşie ca o garoafă.
Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese încă faţă-n faţă, să se măsoare. Astăzi însă, clipa dorită de amândoi sosise pe neaşteptate.
Cucoşul alb, cu găinile lui, ieşise pe tăpşanul de dindosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din care se şi hrănea cea dintâi urzeală a lăvicerului ierbii.
Cum scurma aşa, cucoşul îşi auzi tovarăşele şoptind. Ridică semeţ capul, şi drept înainte, din partea cealaltă, vrăjmaşul negru se proptise gata de luptă. Găinile se opriră; înţeleseseră că aveau ceva de privit.
O scăpărare şi s-au repezit. S-au oprit faţă-n faţă, cu gâturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripele puţin desfăcute şi date-napoi. Cel negru bătu o dată din pinteni şi se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede şi, cu capetele pe spate, se avântară din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripele-n coapse.
Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat.
Şi iară şi se deteră-napoi, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odată vântul aşa s-au ridicat de la pământ. Se îndesară pene-n pene, căutând să se apuce cu pliscul, să se sfâşie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; şi-n sfârşit se ţintuiră locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţitul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. Plini amândoi de sânge, tremurând, statură aşa până când durerea îi învinse; atunci se smuciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie.
Sângele clocoti deodată în trupul amândurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se năpustiră, de astă dată pe viaţă şi pe moarte.
Strânşi în gheare ca-n nişte cleşti, cu pliscurile împlântate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pământ şi iar se înălţară, aprigi, în picioare. Săpară pământul cu pintenii, şi ţărâna sărea împrăştiată. Penele, negre şi albe, zbârlite, smulse, răsfirate, se amestecară-n luptă abraşă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăştia petalele-n vânt.
Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată şi se descleştară doborâţi, însângeraţi, răsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sânge. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dungă roşie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului.
Şi cum stăteau aşa, găinile se apropiară mulţumite şi mândre parcă fiecare de stăpânul lor, îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată ca şi cum şi-ar fi zis: „pe mâine!" se depărtară, ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului său.

Printeaza povestea

Tagged , , , , , ,