poezii diverse – Maghiara

Autor: Vasile Alecsandri

Cu ce jale, ce amar
Plâng doi ochi peste hotar!
Cât se bate, cât suspină
O inimă de dor plină
Colo-n ţara cea vecină!
Mândri-s ochii ca din rai,
Dulci ca soarele din mai.
Inima e mândră iară,
Căci ea saltă ca o fiară
În sân falnic de maghiară.
De-ai fi pasăre sau vânt,
S-alergi lumea pe pământ,
Ca maghiara scumpă floare
N-ai vedea lucind la soare,
Nici în luncă, la răcoare!
Alb i-e sânul, dulce crin,
Dar hrăneşte-amar suspin!
Negri-s ochii, cu văpaie,
Dar pe faţa ei bălaie
Se topesc ca nori de ploaie,
Căci un domn român vestit
Peste munţi a năvălit
Ş-a luat cu vitejie
Multe suflete-n robie
Şi maghiari nemeşi o mie!
A plecat domnul român!
Robii după-al lor stăpân
Au ieşit plângând din ţară
Ş-a rămas trista maghiară
Cu ochi plânşi, cu jale-amară!
De trei zile plânge-acum!
De trei zile cată-n drum,
Dar nimica nu zăreşte,
Căci iubitul ce jeleşte
Pe drum nici că se iveşte!
Unde-i mândrul tău iubit?
În ce cale-i rătăcit?
Unde-i, Doamne! de nu vine
De trei zile lângă tine?
Cine-a spune unde-i, cine?
Vai! cu jale, cu amar
Plânge el peste hotar!
Ca şi tine el suspină
Cu inima de dor plină
Colo-n ţara cea vecină!
Iar de vrei tu să-l mai vezi,
Peste munţi să te repezi
Într-a Zimbrului domnie,
Unde zac mulţi în robie
Şi maghiari nemeşi o mie.
Peste codri, peste munţi,
Peste ape fără punţi,
Unde-s florile frumoase,
Unde-s fetele voioase,
Unde-s doinele duioase.
Să te duci spre răsărit,
La cel loc nebiruit
Unde-s paloşele crunte,
Unde cresc stejari la munte,
Unde nasc voinici de frunte!
Iată-n zori c-a şi plecat
Pe-un cal alb ne-ncălecat
Maghiarina, mândra fată,
În bărbat mândru schimbată
Şi cu paloş înarmată.
De-ai fi pasăre sau vânt
N-ai ajunge-o pe pământ,
Căci ca vântul ea nu zboară,
Nici ca pasărea uşoară!
Dar ca dorul ce omoară!
Şesuri, văi, norii din cer
În urmă-i departe pier.
Cine-o vede, o zăreşte
Ca o stea care luceşte
Şi-n văzduh se mistuieşte.
În codri merei pustii
Unde urlă fiare mii,
A intrat fata voinică
Şi se duce fără frică
Pe-o strâmtoare de potică.
Umbra nopţii s-a lăţit,
Groaza-n lume s-a pornit,
Vântul suflă, vâjâieşte,
Codrul urlă, clocoteşte,
Tunetul în cer vuieşte.
Dar ea-ndeamnă tot mereu
Calul ce răsuflă greu
Şi mult drum în urmă-i lasă;
Că cine doru-l apasă,
De furtuni cereşti nu-i pasă!
Iată-a sosit în ceas rău
Pe malul unui pârău,
Pârău mic şi fără nume
Ce curgea tainic în lume,
Printre flori revărsând spume.
Hai, voinice, la cel mal
(Zis-a fata către cal.)
Dar pe loc calul s-opreşte,
În pământ ochii ţinteşte
Şi cu groază sforăieşte.
Haideţi, hai cu Dumnezeu
Să găsim pe dragul meu,
Că de mult amar de vreme
După el sufletu-mi geme!
Hai, voinice, nu te teme...
Calul trist a rânchezat
Şi-n pârău năvală-a dat.
Apa-i crudă ca o fiară!
Iar pe mal din unde-afară
N-a ieşit biata maghiară!
Când luci lumina-n zori,
Zăcea trupu-i printre flori,
Lângă malul alb de spume...
Şi de-atunci pârău-n lume
Poartă-al Maghiarinei nume.

Printeaza poezia

Articole recomandate