Autor: Grigore Din Nareg
Am compus această Carte:pus-am temeliile, -am clădit-o, -am rânduit-o,
mobilat-o-am, împodobit-o,
strâns-am, adunat-am,
o am ridicat şi arătat;
făţuit-am într-o minunată şi-omogenă-alcătuire
feluritele compuneri ale scrierii acesteia deade plină.
Eu: Grigorie, imonahul,
cel din urmă dintre toţi poeţii,
Doctorul cel mai neînsemnat,
Dimpreună cu Hovhanes, sfântul nostru frate după nume,
mănăstirii prea-cinstite şi slăvite din Nareg călugăr.
Amândoi trăind să fim un singur trup ce-i gânditor,
doar un singur chip,
nu fraţi numai
ci cu-o singură suflare ambii respirând aceeaşi viaţă monahală
cinstea-aceeaşi şi convingerile-aceleaşi noi având,
cu aceiaşi ochi privind, perechile-amândouă, spre un singur şi acelaşi drum duhovnicesc.
*
Pe umeri ţin povara zilei
şi când soseşte ceasul plăţii, făr’ de a fi primit nimica ies!
De sunt departe, strajă n-am la gură când mă laud,
iar când răspuns se cade ca să dau, tac mâlc şi n-am cuvânt!
La răsărit, eu par bogat,
iar seara rătăcesc cu mâna goală!...
Adorm cuprins de remuşcări
şi mă trezesc speriat şi spăimântat!
(din Oda 71, II)
*
De văd vreun ostaş,
m-aştept la moarte.
De văd un sol,
la dojeniri.
De e ad,
la condamnare.
de-i un predicator,
să-şi scuture de pe picioare pulberea.
De este credincios,
aştept reşul.
De-i om sever,
remarci usturătoare!
De-s încercat cu ba apei,
mor.
De iau otravă până la judeţ,
eu pier.
De văd că bunurile se împart,
ştiind cât sunt de rău, eu îmi iau câmpii.
De-ndat’ ce-o mână se ridică,
mă încovoi.
Zărind chiar şi o sperietoare,
tresar.
De-aud un trăznet cât de mic,
mă înfior.
(din Oda 23, III)
*
Sunt sclavul morţii şi-al corupţiei;
sunt chinuit în chip inexorabil;
vândut sunt făr’-a mai putea să fiu răscumpărat;
tăiat sunt, altoit nu voi mai fi!
Sunt stins şi nu e cu putinţă să mai fiu aprins;
sunt ruinat definitiv;
sunt doborât şi ridicat nu mai pot fi!
(din Oda 71, II)
Când eu, ce-acum ritoric sunt şi înrăuritor,
cu pasul mândru şi cu fruntea sus,
întins voi sta, hoit neclintit,
lipsit de grai,
cu mâinile legate,
cu mădulare-nţepenite,
cu buzele închise,
cu ochii tot la fel;
lemn nemişcat,
trunchi ars pe jumătate;
statuie fără simţuri,
icoană mută,
ne’nsufleţită fiinţă;
de milă veşnică privelişte,
nencită formă,
lugubru chip;
obraz de plâns,
efigie lamentabilă,
tăcută limbă;
uscată iarbă,
floare vestejită,
trecută frumuseţe
şi lampă stinsă;
piept gol,
pustie inimă,
necrâcnitoare simţuri,
izvor secat;
trup prea livid,
cu măruntaie-n putrejune,
cort dărâmat;
crengi frânte,
-ncheieturi fărmate,
copac tăiat, cu rădăcini fierăstruite;
abandonată casă,
câmp ce a fost cules,
o plantă dezrădăcinată;
prieten ce am devenit străin,
uitată magazie,
muceziciune înpată,
respingătoare şi abominabilă;
încurcă-lume alungat,
schelet dispreţuit,
zbit sub tălpi,
ca tot ce-i josnic!
(din Oda 73, II)
*
Afirm din vârful buzelor
şi mint pe dinăuntru,
cu dreapta dau,
cu stânga fur de sting!...
Pe dinafară-n înger mă preschimb,
în taină – într-un diavol;
mă ţin drept pe picioare,
în duh, în schimb, mă clatin!
Sunt plin de chipuri mincinoase
şi mă înşel cu adevărat;
mă fac că-s drept,
de fapt – trădez!
Sunt aşezat în corul celor blânzi,
iar eu cu demonii mă-nvârt în horă.
(din Oda 71, II)
*
A Rigăi slugi grăbite-s, fără milă;
pe unii-i poftesc la viaţă,
pe alţii-i condamnă la ruşine;
le-arată unora un chip surâzător,
iar mie mi-l închipuie cumplit, de spaimă plin;
pe unii îi cinstesc cu strălucitele lumini,
şi altora vestesc pierzania lor de moarte.
(din Oda 79, III)
*
Acum săg o fiinţă din pământ născută,
eu, muritor şib iluziei,
când e zadarnic ca să strig?
...Un frate după sânge,
când însuşi el nevoie are de un sprijin pentru pacea duhului din sine?
Pe tatăl pământesc, când îngrijirea-i mi-a lipsit pe cât şi zilele-i scădeau?
Pe maica mea ce în dureri născutu-m-a,
când mila-i încetă odată ce-a plecat din viaţă?
(din Oda 51, I)
*
M-am rătăcit printre sălbaticele-mi gânduri dând frâu slobod deşănţatelor purtări;
am îndrăznit ca săstesc cu buzele lumeştile cuvinte;
m-am dăruit cu frenezie şi neîncetat atâtor fapte ruşinoase!
Şi m-am umflat, m-am înălţat,
eu care cât pe ce era să mă afund sub glie!
Şi gant am devenit,
trufaş,
eu care sufletul măcar nu-mi drămuiesc, suflarea s-o inspire.
Plin de orgoliu-am fost, eu, pulbere cu viaţă;
pe mândru l-am jucat, eu, lut cu darul vorbei;
am fost semeţ, eu, glod de râs;
umplutu-m-am de mine însumi, eu ce-s cenuşă bună de-aruncat;
şi mână-am ridicat, eu – cupă vrednică de sfărâmare!
Mai mult, m-am dat drept fiinţă superioară
iar, eu, om care-am decăzut, închisu-m-am în mine însumi,
ni ce pot gândi;
ca un nemuritor eu mi-am dat aere,
eu care morţii-s dat cu patrupedele!
(din Oda, 20, II)
*
Cum pot om să mă numesc,
eu care-ntre cei neoameni ies la număr?
Cum să mi se spună fiinţă gânditoare
mie ce-mpărtăşesc stupiditatea dobitoacelor?
Cum să fiu eu fiinţă văzătoare,
când lumina stins-am dintru mine?
Şi sensibil c-aş fi vestea să se ducă,
eu ce atâtea porţi închis-am câte simţuri am?
(din Oda 21, III)
*
Chip trist
şi licăr negurat,
uscată speţime
şi buze subţiate;
pierdută-i frumuseţea-n trăsături,
mi-e duhul mohorât,
schimbată vocea,
stă capu-ncovoiat...
Duh fără semeţire
şi inimă înfrântă,
nencit ce nu-ndrăzneşte să mai ceară dar,
stricat ce nu-ndrăzneşte să implore;
rătăcitor ce vinovat se ştie,
înfometat neajutorat, cum se cuvine,
de foame chinuit, c-aşa se cade;
lovit şi vrednic de lovire,
la moarte condamnat de pria-i mărturie,
un ticălos ce singur se blesteamă.
(din Oda 29, II)
*
Cântarea noii Cărţi de Plângeri glăsuieşte
s-audă toate vârstele de oameni vieţuind pe glod;
atât prin întocmire, cât şi prin descrierile ei
reflectă-n sine şi acuză patimile rele
a tutr, în manifestarea lor,
pe cât se-mpărtăşeşte autorul
din slăbiciunile oricărui om.
Se adresează grupurilor numase de creştini
din universu-ntreg,
acelora ajunşi în ceasul cel dintâi,
chemaţilor la ceasul de al doilea, vârsta matură,
acelora ce fură îndemnaţi către sfârşitul zilei,
o bătrâneţe fără trudă multă;
şi vinovaţilor şi drepţilor,
înfumuratului cel încruntat ce-i încântat de sineşi
şi celui care a greşit şi singur ce se judecă;
şi celor liberi şi boierilor ce glia stăpânesc,
acelor din starea de mijloc şi nobilimii titlul ce îşi lasă moştenire,
ţăranilor şi-aristocraţilor;
şi celor buni şi ucigaşilor;
învinşilor şi curajoşilor,
şi sclavilor şi celor îbiţi;
bărbaţilor, femeilor,
poruncitorilor şi celor ce-ascultare dau,
acelora de sus şi umiliţilor,
la mari şi mici,
acelora de seamă şi ndului de rând;
şi cavalerilor şi pedestraşilor;
şi orăşenilor şi celor de la ţară
şi regilor semeţi ce-s stăpâniţi de frâul Celui Rău.
(din Oda 33, II)
“Le livre des prieres”
înmâneşte de Mihai Rădulescu
Printeaza poezia