poezii diverse – Minte şi inimă

Autor: Mihai Eminescu

­ Ce priveşti în jos smerită,
Că te mânii te prefaci,
Când îţi zic că el îţi place
Şi că tu demult îi placi.
Voi jucaţi în comedie
Rolul vostru de-nţelept,
Dar de ce unul la altul
Vă uitaţi atât de drept?
De ce, când pe neaşteptate
El soseşte uneori,
Rumenirea face locul
Unei gingaşe palori;
Şi priveşti cu ochi nesiguri,
Sânul creşte fără să vrei?
Dar vă stingeţi dupăolaltă...
Comedie, dragii mei...
Parcă-l văd cum vine ici,
Şede-n veci pe-acelaşi jeţ
Şi la tine îşi îndreaptă
Ochii negri şi şireţi.
Şi când credeţi cum că nimeni
Dimprejur nu vă ia seama,
Numa-atunci vă daţi în petic
Şi vă arătaţi arama.
Eu vă văd de pe sub gene:
Ochi-n ochi priviţi fierbinte
Şi de dragi unul altuia
Conversaţi fără cuvinte.
Cine nu v-ar şti, copilă,
Da, v-ar crede neam de sfinţi.
Şi să staţi numai l-atâta...
Bine? Sunteţi voi cuminţi?
­ Taci, mătuşă, tu mă superi,
De-i vorbi mai mult eu fug.
Ce se pare că-i iubire
Nu-i decât prieteşug.
­ De prieteni, se-nţelege,
Vă-nşelaţi cu mult sistem.
Şi de dânsul nu pe-atâta,
Dar de tine mai mă tem.
Pân-acum pornirea voastră
Aţi ştiut să o mascaţi
Şi în sufletele voastre
Cu durere vă iubeaţi.
Promiţând unul altuia
Cum că nu veţi mai iubi.
Voi gândeaţi c-o să rămână
Astfel până veţi muri.
Şi-n această mângâiere,
De pe-o zi pe alta, voi
Tărăgăniţi o fericire
Dureroasă, amândoi.
Fiind siguri unul de-altul,
Să promiteţi fu uşor
Cum că nu o să mai faceţi
Alianţe de amor.
Dară azi pui capăt tragic
Astei stranie poveşti...
­ Doamne, Doamne, mătuşico,
Nu ţi-i greu să mai vorbeşti?
­ Nu mi-i greu, căci eşti în stare
Să sfărâmi ca un... copil
Jucăria-ncântătoare
A frumosului idil.
Când vă văd mergând alături,
Vă zâmbiţi şi vă privesc
Şi când credeţi câte spuneţi,
Eu fac haz şi-ntineresc.
Voi, gurmanzi ai drăgostirii,
Cu reţeta cea mai bună
Înveliţi amoru-n vorbe,
Clevetindu-l împreună.
Şi feriţi de ochii lumii,
Între rariştea de brazi,
Voi mergeţi când vine seara,
Tu eşti rumenă-n obraz.
Şi atâta bucurie
Văd în ochii tăi cei mari...
Nu lipseşte decât nunta
C-un taraf de lăutari.
În zădar oare Teodor
Scrie-a codrului poveste?
Şi atât de rău îi pare
Că băiet el nu mai este?
Că nu vreţi a da pe faţă
Dulcea taină înţeleg,
Căci cu-atâta e mai dulce ­
Dar un capăt nu aleg.
Şi ce bine aţi petrece
Azi, când viaţa vă zâmbeşte,
Cum în vremea mea Konaki
O spunea pe bătrâneşte:
"Prin pustii şi munţi sălbateci,
Prin prăpastii, râpi, ponoare,
Unde-n albia de stâncă
Sună blândele izvoare;
Acolo unde natura
Cu puterea ei măreaţă
Răspândit-au pretutindeni
Bucurie şi viaţă;
Unde brazii cei de fală
Se înalţă cu trufie,
Unde zmeura şi mura
Au a lor împărăţie;
Unde toate împreună
Strigă: "Vino, te opreşte!"
Acolo amorul cheamă,
Acolo vină de iubeşte.
Acolo ochiul zavistnic
Nu mai are vreo putere:
Nu-i jignire în iubire,
Ci noroc şi mângâiere."
Ţie-ţi trebuie vecinul;
Teodor e pentru tine:
Liniştit, cam mizantropic
Ş-apoi îl iubeşti, ştiu bine.
Ţie-ţi place poezia,
El lucrează versuri bune.
Toate versurile sale
Tu pe muzică le-i pune.
De-i cânta veţi face duo,
Glasul vostru se combină;
De te-ai pune la piano
Te-a însoţi din violină.
Ţie-ţi place moşioara,
Pe a ta vrei s-o lucrezi,
Iar el ştie plugăria ­
Gospodar e, precum vezi.
Moşioara lui altădată
Era tot părăduită,
Vezi acuma ce-i aduce,
Cât de bine-i rânduită.
Aşadar, nu sta la gânduri,
Prea uşor alegi din două,
Eu îţi zic să-ţi iei vecinul,
Ie-l cu mâinile-amândouă.
­ Toată ziua se închide
Prin autori mâncaţi de molii
Şi îl vezi întotdeauna
Cumu-i plin de colbul şcolii.
­ Dar nu vine-n toată seara?
­ Vine. Poate i-i urât.
Ş-apoi nu ştii cum că fusta
Femeiască-o au... urât?
­ Pentru?
­ Ştiu eu care-i cauza?
­ Pentru că în lumea toată
Numai una-i este dragă.
Vezi aşa, aşa e, fată.
­ Ş-acea una?
­ Acea una
Stă înaintea mea şi coase
Şi de-i spun că este astfel
Se preface mânioasă.
­ Frumuseţi să sperii lumea,
Precum însăşi vezi, nu am,
Deci în cumpănă pun toate
Şi le măsor dram cu dram.
Ş-am văzut că-i mult mai bine
C-un moşneag să mă cunun
Decât iar să-mi risc eu sama
C-un bărbat ori c-un nebun.
Eu susţin că orice casă
Din convenţie se face:
E mai multă fericirea
Căci într-însa este pace.
­ Pace? Da cunoşti moşnegii?
Scârţâie neîncetat.
Ba-i bolnav, ba n-are vreme
Să te ducă la primblat.
De faci muzică el cască,
Dacă râzi el e ursuz,
Să vorbeşti de vrei ai voie,
Da nici glasul nu-i auzi.
Când s-apropie, drăguţă
Fată! ­ funia de par,
Atunci chin! Moşneagu-ntr-una
Scârţâie ca un car.
Nu doresc, nepoată dragă,
Să ajungi la aşa hal...
Ştii ce pace e aceea?
E tăcerea din spital.
Alta-i pacea sufletească
Care e rodul iubirii ­
Şi acolo e tăcere,
Dar tăcerea fericirii.
Tu lucrezi iar el acasă
Poate sta, poate lucra,
Dar din când în când aruncă
Ochii lui asupra ta.
Şi se uită lung la tine.
Doamne! limpede mai ştie
Cum că fără tine lumea
I-ar fi chiar ca o pustie.
Vii la spate, vezi ce scrie,
Peste şiruri tu alergi,
Îi iei pana chiar din mână,
Singură vreo vorbă ştergi.
Şi să crezi că ştears-o lasă
Dacă tu vei zice: nu.
Te aprobă căci în minte-i
Şi în inima-i eşti tu.

Printeaza poezia

Articole recomandate