Pe când noi asistam la împărțirea premiilor, sărmana mea profesoară își dădea sufletul. A murit la două după amiază, șapte zile după ce venise la mama. Directorul ne aduse ieri dimineață această tristă știre și adăugă:
— Aceia dintre voi, care ați învățat cu dânsa, știți ce bună era și ce mult își iubea elevii; era o adevărată mamă pentru ei. S-a dus, a trecut acuma, sărmana, în viața veșnică! O boală cumplită o chinuia de mult. Dacă n-ar fi fost nevoită să muncească ca să-și câștige traiul, ar fi scăpat. Și-ar fi putut lungi viața cu câteva luni, dacă ar fi cerut concediu; dar ea a voit să stea cu elevii săi până la ceasul din urmă.
Sâmbătă seara, la 17 ale lunii, ea plecă de la școală cu tristul presentiment, că nu avea să-și mai vadă copiii. Le mai dete povețe bune, îi sărută pe toți și plecă plângând. N-o s-o mai vedeți niciodată. Să nu o uitați, copii!
Micul Precossi, care fusese elevul ei în clasa I, plecă ușor capul pe bancă și începu să plângă.
Ieri seară când am ieșit de la școală, ne duserăm cu toții la casa moartei, ca s-o însoțim până la biserică. Dricul cu doi cai stătea la poartă, și în stradă se afla multă lume; toți vorbeau încet.
Găsirăm acolo: pe directorul nostru, pe profesorii și profesoarele școlii noastre. Veniseră profesoarele altor școli unde sărmana Delcati dăduse mai înaine lecții. Erau mai toți copilașii din clasa ei: mamele lor îi țineau de mână. Era de asemenea o mulțime de băieți din alte clase și vreo cincizeci de fete din școala Baretti. Unele aduceau jerbe; altele, buchețele de trandafiri. Dricul era împodobit cu ghirlande de flori și cu o coroană mare pe panglia căreia se citea această inscripție: Scumpei lor profesoare, vechile eleve din clasa a IV-a. Sub această coroană era una mică, adusă de micii săi elevi. In mulțime se zăreau nenumărate servitoare cu lumânări aprinse în mână, trimise de stăpânele lor. Doi servitori în livrea țineau făclii aprinse. Un domn bogat, tatăl unui elev al ei, trimisese trăsura îmbrăcată toată în mătase albă. Lumea se îngrămădea la poartă. Mai toate elevele plângeau.
Așteptară încă ceva timp în tăcere. În sfârșit, coborâră coșciugul și, când îl așezară pe dric, unii din copiii din clasa ei începură să plângă și să țipe. S-ar fi zis că înțeleseseră numai atunci, micuții, că le murise profesoara. Mamele lor fură nevoite să plece cu ei.Dricul porni. Înaintea lui mergeau fetele din azilul "Concepțiuni", îmbrăcate în verde închis; și apoi acelea din azilul "Maria", în alb; apoi veneau preoții. În urma dricului mergeau: profesorii, profesoarele și elevii din clasa I, mulți din alte clase și mulțimea. Lumea care se strângea pe la ferestre și pe la porți văzând atâția copii și coroane, zicea:
— Trebuie să fie vreo profesoară; păcat de ea, sărmana!
Mamele care își duceau copiii de mână, plângeau mai toate.
Când am ajuns la biserică, luară coșciugul de pe dric și-l duseră în fața altarului. Profesoarele așezară coroanele împrejurul lui, copiii îl acoperiră cu buchete de trandafiri și lumea strânsă împrejur cu lumânările aprinse în mână, începu să cânte rugăciunea morților. După ce preotul zise "veșnica pomenire", lumânările se stinseră și lumea plecă, iar biata moartă rămase singură în biserica întunecoasă și rece.
Sărmana mea profesoară, așa de bună cu mine, atât de răbdătoare, care muncise atâția ani!... Și-a lăsat puținele ei cărți elevilor săi; unuia călimara, altuia un tablou, și-a împăr-țit tot ce avea.
Cu două zile înainte de a muri, spusese directorului să nu permită micilor ei elevi să o însoțească la mormânt, ca nu cumva să se îmbolnăvească de mult plâns.
A făcut mult bine, a suferit, a murit! Sărmană profesoară! Ai rămas singură în biserica rece și întunecoasă! Odihnește-te în pace, bună și iubitoare prietenă, dulce și tristă amintire a copilăriei mele!
— Aceia dintre voi, care ați învățat cu dânsa, știți ce bună era și ce mult își iubea elevii; era o adevărată mamă pentru ei. S-a dus, a trecut acuma, sărmana, în viața veșnică! O boală cumplită o chinuia de mult. Dacă n-ar fi fost nevoită să muncească ca să-și câștige traiul, ar fi scăpat. Și-ar fi putut lungi viața cu câteva luni, dacă ar fi cerut concediu; dar ea a voit să stea cu elevii săi până la ceasul din urmă.
Sâmbătă seara, la 17 ale lunii, ea plecă de la școală cu tristul presentiment, că nu avea să-și mai vadă copiii. Le mai dete povețe bune, îi sărută pe toți și plecă plângând. N-o s-o mai vedeți niciodată. Să nu o uitați, copii!
Micul Precossi, care fusese elevul ei în clasa I, plecă ușor capul pe bancă și începu să plângă.
Ieri seară când am ieșit de la școală, ne duserăm cu toții la casa moartei, ca s-o însoțim până la biserică. Dricul cu doi cai stătea la poartă, și în stradă se afla multă lume; toți vorbeau încet.
Găsirăm acolo: pe directorul nostru, pe profesorii și profesoarele școlii noastre. Veniseră profesoarele altor școli unde sărmana Delcati dăduse mai înaine lecții. Erau mai toți copilașii din clasa ei: mamele lor îi țineau de mână. Era de asemenea o mulțime de băieți din alte clase și vreo cincizeci de fete din școala Baretti. Unele aduceau jerbe; altele, buchețele de trandafiri. Dricul era împodobit cu ghirlande de flori și cu o coroană mare pe panglia căreia se citea această inscripție: Scumpei lor profesoare, vechile eleve din clasa a IV-a. Sub această coroană era una mică, adusă de micii săi elevi. In mulțime se zăreau nenumărate servitoare cu lumânări aprinse în mână, trimise de stăpânele lor. Doi servitori în livrea țineau făclii aprinse. Un domn bogat, tatăl unui elev al ei, trimisese trăsura îmbrăcată toată în mătase albă. Lumea se îngrămădea la poartă. Mai toate elevele plângeau.
Așteptară încă ceva timp în tăcere. În sfârșit, coborâră coșciugul și, când îl așezară pe dric, unii din copiii din clasa ei începură să plângă și să țipe. S-ar fi zis că înțeleseseră numai atunci, micuții, că le murise profesoara. Mamele lor fură nevoite să plece cu ei.Dricul porni. Înaintea lui mergeau fetele din azilul "Concepțiuni", îmbrăcate în verde închis; și apoi acelea din azilul "Maria", în alb; apoi veneau preoții. În urma dricului mergeau: profesorii, profesoarele și elevii din clasa I, mulți din alte clase și mulțimea. Lumea care se strângea pe la ferestre și pe la porți văzând atâția copii și coroane, zicea:
— Trebuie să fie vreo profesoară; păcat de ea, sărmana!
Mamele care își duceau copiii de mână, plângeau mai toate.
Când am ajuns la biserică, luară coșciugul de pe dric și-l duseră în fața altarului. Profesoarele așezară coroanele împrejurul lui, copiii îl acoperiră cu buchete de trandafiri și lumea strânsă împrejur cu lumânările aprinse în mână, începu să cânte rugăciunea morților. După ce preotul zise "veșnica pomenire", lumânările se stinseră și lumea plecă, iar biata moartă rămase singură în biserica întunecoasă și rece.
Sărmana mea profesoară, așa de bună cu mine, atât de răbdătoare, care muncise atâția ani!... Și-a lăsat puținele ei cărți elevilor săi; unuia călimara, altuia un tablou, și-a împăr-țit tot ce avea.
Cu două zile înainte de a muri, spusese directorului să nu permită micilor ei elevi să o însoțească la mormânt, ca nu cumva să se îmbolnăvească de mult plâns.
A făcut mult bine, a suferit, a murit! Sărmană profesoară! Ai rămas singură în biserica rece și întunecoasă! Odihnește-te în pace, bună și iubitoare prietenă, dulce și tristă amintire a copilăriei mele!
Printeaza povestea