Toamnă! Pădurea fumegă. Negurile se lasă perdeluind zările. Păsările se rotesc în înalt, se deşiră, iar se strâng şi iar se răresc, apoi îşi aleg călăuzele, le pun în frunte, şi-n vârf de săgeată călătoresc. Se ridică stolul sus-sus, pe apa albastră a cerului, şi lin, ca împinse de un dor tainic, vâslesc, se şterg din zarea plaiurilor noastre. Se duc!
încotro?
In nopţile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiinţă subt stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; ţipete răsar şi se strâng; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile călătoare. Şi cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripele lor parcă duc primăvara.
Un stol de turturele a întârziat. Grăbite, s-au strâns în dimineaţa aceasta, şi-n fâlfâirile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintr-un flaut, pornesc. întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea să mai vadă locurile acestea o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împinge pânza norilor şi tiveşte pe cer o dungă de lumină. Bucuroase, paserile bat din aripi şi se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului; un ţipăt năbuşit, din guşă—un semn al călăuzei, vrea să le strângă pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşcă clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă o turturică îşi curmă zborul, îşi adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieţii, se roteşte în două cercuri, se înalţă drept, ca o săgeată, în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele râului, care o fură şi o poartă mai departe.
Stingherul, soţul, urmăreşte puţin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat, şi, pe apa turbure, îşi vede tovarăşa. O putere îl ţine atunci deasupra vâltorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plăpând şi pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmăreşte mereu.
Şi subt cerul, în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmându-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!...
Şi-n urma lor toamna cade mai grea!
încotro?
In nopţile reci de toamnă văzduhul parcă freamătă. O lume ciudată pare că prinde fiinţă subt stele; noiane de frunze desprinse pare că sunt purtate de vânturi; umbre se strecoară rătăcite; ţipete răsar şi se strâng; chemări de călăuzire umplu largul cuprinsului. Sunt paserile călătoare. Şi cu ele parcă iau ceva din sufletul nostru, în ochii lor parcă fură soarele, pe aripele lor parcă duc primăvara.
Un stol de turturele a întârziat. Grăbite, s-au strâns în dimineaţa aceasta, şi-n fâlfâirile lor, care se aud ca nişte sunete supte uşor dintr-un flaut, pornesc. întâi o iau pe-aproape de pământ, peste lunci, deasupra rariştilor, printre plopii înalţi, ca şi cum ar vrea să mai vadă locurile acestea o dată. Apoi fac un ocol mare, de jur împrejurul păduricii, în vreme ce o rază de soare împinge pânza norilor şi tiveşte pe cer o dungă de lumină. Bucuroase, paserile bat din aripi şi se hotărăsc. Patru, două perechi, o iau mai înainte, o pereche rămâne în zbor mai potolit, în urmă. Ajung deasupra râului; un ţipăt năbuşit, din guşă—un semn al călăuzei, vrea să le strângă pe toate la un loc. Şi-n clipa aceea un bubuit de puşcă clocoteşte aerul cuprinsurilor. Cele două perechi feresc ca fulgerul în lături; dar din perechea din urmă o turturică îşi curmă zborul, îşi adună apoi puterile, cu cel din urmă fior al vieţii, se roteşte în două cercuri, se înalţă drept, ca o săgeată, în văzduh, spre raza de soare, apoi cade rostogolindu-se în undele râului, care o fură şi o poartă mai departe.
Stingherul, soţul, urmăreşte puţin stolul, apoi se întoarce, caută îngrijat, şi, pe apa turbure, îşi vede tovarăşa. O putere îl ţine atunci deasupra vâltorii, cu ochii nedesprinşi de la trupul plăpând şi pătat de sânge ce lunecă la vale, de la trupul pe care, în cercuri strânse, îl urmăreşte mereu.
Şi subt cerul, în care raza de soare s-a stins, călătoresc trei: stolul care se şterge în zare ca un rămas bun, pasărea moartă mânată de valuri, şi porumbelul care se roteşte mereu, urmându-şi soţia, ca un simbol al veşnicei iubiri!...
Şi-n urma lor toamna cade mai grea!
Printeaza povestea