poezii diverse – Noaptea albă

poezii

Autor: Vasile Alecsandri

Noaptea-i albă, luminoasă,
Ceru-i boltă de opal.
Toată zarea-i scânteioasă,
Tot izvoru-i de cristal,
Căci pe lume-acum domină
Spaima vechilor stejari,
Sora morţii cea mezină,
Iarna cu-orizonuri mari.
Astfel gerul e de tare
Cât îngheaţă-n orice loc
Şi a gurii răsuflare,
Şi cenuşa de sub foc.
El lipeşte ochi cu gene,
Pe drumeţ îl face orb,
Şi în cuiburi, chiar sub pene,
Crapă ouăle de corb.
Câmpul lung şi lat albeşte
Ca un strat de mărgărint.
Alba lună sus luceşte
Ca icoană de argint
Şi apare nemişcată
În abis nemărginit
Ca pe marea îngheţată
Un vas mare troienit.
Miezul nopţii! totul tace!
Lumea pare un mormânt,
Unde mort şi rece zace
Leşul marelui pământ,
Şi sub bolta cea senină
Mii de stele cu foc viu
Varsă-o jalnică lumină
Pe gigantul său secriu!
Ies pe câmp... Sub paşi răsună
Câmpul sec şi îngheţat.
Un păr mare stă drept lună,
Cu corbi negri încărcat.
Totu-i mort! Sunat-au oare
Pe al cerului cadran
Ora stingerii de soare
În al morţii ocean?
Numai eu să fiu pe lume
Rămas singur trăitor,
Ca-n pustiuri fără nume
Un nemernic călător?
Dar ce văd? ce se strecoară
Colo-n zare când şi când?
E o sanie uşoară
Prin lumină lunecând.
Săniuţa e durată
Dintr-un lemn uşor de plop
Şi se duce înhămată
Cu un iepure ce-i şchiop.
Iar într-însa cine este?
Om să fie, sau un ciot?
E vestitul din poveste
Statu-Palmă-Barba-Cot!
Iepuraşu-n trei picioare
Saltă, fuge uşurel,
Pe zăpada lucitoare
Săpând urme după el,
Pe când barba argintie
Al uncheşului străbun
Se târâie pe câmpie
Ca o coadă de păun.
Unde pleacă, unde zboară?
Iată-l vine spre Siret
Şi pe deal mi se coboară
Ca un bulgăr de omăt.
El în lunc-acum pătrunde
Să descopere cu drag
Primăvara ce s-ascunde
Înlăuntrul unui fag.
Iepuraşul se repede
Înaintând din salt în salt
Pân ce-ajunge, pân ce vede
În desime fagul nalt;
Iar uncheşul cu-o bărdiţă
Bate-n trunchiul sunător:
"Unde eşti tu, copiliţă?"
El întreabă, plin de dor.
Lunca-ntreagă se răsună!
Din copaci, din văgăuni,
Mii de veveriţe de lună
Ies, aleargă pe aluni,
Şi din fagul nalt şi falnic,
Vechi al luncii împărat,
Iese-un glas plăpând şi jalnic,
Care blând a cuvântat:
"Cine vine? Cine bate
La locaşu-mi friguros?
Eşti tu, Prier, al meu frate?
Eşti iubitul Făt-Frumos?"
"Eu sunt, dulce primăvară,
Statu-Palmă-Barba-Cot.
Din locaşul tău afară
Am venit ca să te scot."
"Şi ce vrei să faci cu mine?
Ce gând ai? Ce dor lumesc?"
"Vreau în dragoste cu tine
Să mă dau, să-ntineresc!"
Abia zice şi deodată
Glasul fetei a muţit,
Iar în lunca deşteptată
Hohot lung au clocotit.
Şi vrăjitul fag întinde
Un braţ lung, cuprins de ger,
Pe uncheş de barbă-l prinde
Şi-l ridică pe sub cer.
Statu-Palmă ţipă, zbiară,
El se zbuciumă turbat,
Dar din iarnă până-n vară
Sus rămâne spânzurat.
Vântul bate! colo-n aer
Statu-Palmă clătinat
Umple lunca de-un lung vaier,
De-un lung vaier necurmat,
Şi drumeţu-şi face cruce,
Căci se crede urmărit
De-ale codrilor năluci
Prin văzduhul oţelit.

Printeaza poezia

Tagged , , , ,