Autor: Vasile Alecsandri
Pe muchi de prăpăstii lunecând uşor,Cu corbii de iarnă mă-ntreceam în zbor.
Sania-mi cea mică, murgul meu cel dalb
Lăsau urme albe pe omătul alb.
Zburam noi ca gândul ce mă-presura;
Gândul meu, ca mine, în ceruri zbura.
Eu răzbăteam iute troieni de ninsori,
El lăsa în urmă-i troieni lungi de nori,
Căci mergeam departe... el către o stea,
Eu, înstrăinatul, către ţara mea!
În zădar copacii crengile-şi plecau
Şi zăpada-n cale-mi pe rând scuturau.
În zădar şi cerul viscole stârnea
Şi cu fulgi prin neguri câmpii aşternea.
În zădar şi lupii, codrii răzbătând,
Cu crivăţul iernii m-alungau urlând.
Şi lupii ce urlă, şi arborii muţi
În negura deasă rămâneau pierduţi,
Căci mergeam în grabă... el către o stea,
Eu, înstrăinatul, către ţara mea!
În ţara mea dulce sunt drumuri de flori;
În dulcea mea ţară zbori, murgule, zbori,
În blândul luceafăr am un înger blând;
Înalţă-te în sânu-i, o! tristul meu gând!
Ţara nu-i departe; o simt, o văd eu!
Raiul înfloreşte în sufletul meu.
Steaua se arată pe cerul senin.
Îngerul iubirii îmi zâmbeşte lin.
Pieriţi, neguri dese! iată dulcea stea!
Piei, străinătate! iată ţara mea!
Printeaza poezia