Autor: Mihai Eminescu
O, dulce înger blând,Cu ochi uimiţi de mari,
La ce mai reapari
Să-ngreunezi al meu gând?
Părea că te-am uitat,
Că n-oi mai auzi
Că-mi aminteşti vreo zi
Din viaţa mea de sat!
Mai poţi să-ţi aminteşti
Cum noi umblam desculţi
Şi tu stăteai s-asculţi
Duioasele-mi poveşti?
Spuneam cum au îmblat
Frumos fecior de crai
În lume nouă ai
Iubita de-au aflat!
Ca şi când te-ai mira,
Tu ochii mari făceai,
Deşi mă pricepeai
C-o spun în pilda ta;
Ş-apoi când te rugam
Să-mi spui de mă iubeşti
Prindeai ca să şopteşti
Cu buzele abia!
Şi-mi răspundeai cu dor:
"Tu nu mă vei căta,
În veci rămân a ta
Căci drag îmi eşti de mor..."
Uitaşi al tău cuvânt:
Nu m-ai chemat să viu
Alăturea-n sicriu,
La stânga ta-n mormânt!
Dar azi, când se părea
Că-n veci eu te-am uitat,
Tu iar te-ai arătat
Ca-n tinereţea mea;
Suflarea ta uşor
Zburat-au răcorind
Şi reîntinerind
Întâiul meu amor.
Mai tare să-mi vorbeşti:
De mine ce te temi?
S-aud cum lin mă chemi
Acolo unde eşti!
Curând, curând şi eu
Îmi pare c-oi pleca
Pe dulce urma ta,
Iubit copilul meu!
Printeaza poezia