Anul a început cu o nenorocire. Azi dimineață, pe când mergeam la școală, spuneam tatălui meu, ce ne zisese pro-fesorul, când deodată văzurăm o mulțime de lume grămă-dită la poarta școlii. Tata zise îndată:
— Nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire! Rău ar începe anul!
Abia am putut să intrăm! Sala era plină de părinți și de copii, pe care profesorii nu izbuteau să-i bage prin clase. Toți stăteau cu fața întoarsă către cancelaria directorului și din toate părțile se auzea zicându-se: "Bietul băiat! Săracul Robetti!" Chipul gardistului și capul pleșuv al directorului se zăreau pe dea-supra capetelor, în fundul cancelariei. Puțin după aceea intră un domn cu pălăria înaltă; se auzi șoptindu-se: "E doctorul!"
Tata întrebă pe un profesor ce s-a întâmplat.
— O roată a trecut peste piciorul unui băiat, răspunse acesta; și l-a frânt! adăugă un altul.
Un băiat din clasa a II-a, pe când venea la școală prin ulița Dora- Gros-sa, văzu că un băiețel din clasa 1 inferioară, scăpat din mâna mamei sale, căzuse în mijlocul străzii, tocmai când era să treacă un omnibuz. Băiatul alergă cu îndrăzneală, apucă copilul, îl dete la o parte dar nu avu timp să-și tragă pi-ciorul destul de repede și roata omnibuzului îl călcă. E băia-tul unui căpitan de artilerie.
Pe când ni se povesteau acestea, ne pomenirăm cu o doamnă, că intră ca o nebună în sală îmbrâncind lumea: era mama lui Robetti. O altă doamnă îi ieși înainte și se aruncă în brațele ei plângând: era mama copilului scăpat. Amân-două se repeziră în odaie și se auzi îndată un țipăt sfâșietor: "Pietro", dragul mamei. În timpul acesta se opri o trăsură la poartă și directorul ieși pe pragul ușii ținând în brațe pe băiatul rănit, care-și rezema capul pe umărul lui; era galben la față și cu ochii închiși. Se făcu o mare tăcere, numai plânsul bietei mame se mai auzea. Directorul, schimbat la față, se opri puțintel, ridică pe băiat în sus cu amândouă mâi-nile, ca să-l arate mulțimii grămădite. Atunci, profesori, pro-fesoare, părinți, băieți: toți șoptiră într-un glas:
— Să trăiești, Robetti, dragă! El deschise ochii și întrebă:
— Ce mi s-a făcut ghiozdanul? Mama copilului scăpat de primejdie i-l arătă plângând și-i zise:
— Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraș! Totodată sprijinea pe mama rănitului, care nu mai contenea din plâns. Ieșiră, așezară binișor băiatul în trăsură și porniră; iar noi, cu toții, intrarăm prin clase în tăcere.
— Nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire! Rău ar începe anul!
Abia am putut să intrăm! Sala era plină de părinți și de copii, pe care profesorii nu izbuteau să-i bage prin clase. Toți stăteau cu fața întoarsă către cancelaria directorului și din toate părțile se auzea zicându-se: "Bietul băiat! Săracul Robetti!" Chipul gardistului și capul pleșuv al directorului se zăreau pe dea-supra capetelor, în fundul cancelariei. Puțin după aceea intră un domn cu pălăria înaltă; se auzi șoptindu-se: "E doctorul!"
Tata întrebă pe un profesor ce s-a întâmplat.
— O roată a trecut peste piciorul unui băiat, răspunse acesta; și l-a frânt! adăugă un altul.
Un băiat din clasa a II-a, pe când venea la școală prin ulița Dora- Gros-sa, văzu că un băiețel din clasa 1 inferioară, scăpat din mâna mamei sale, căzuse în mijlocul străzii, tocmai când era să treacă un omnibuz. Băiatul alergă cu îndrăzneală, apucă copilul, îl dete la o parte dar nu avu timp să-și tragă pi-ciorul destul de repede și roata omnibuzului îl călcă. E băia-tul unui căpitan de artilerie.
Pe când ni se povesteau acestea, ne pomenirăm cu o doamnă, că intră ca o nebună în sală îmbrâncind lumea: era mama lui Robetti. O altă doamnă îi ieși înainte și se aruncă în brațele ei plângând: era mama copilului scăpat. Amân-două se repeziră în odaie și se auzi îndată un țipăt sfâșietor: "Pietro", dragul mamei. În timpul acesta se opri o trăsură la poartă și directorul ieși pe pragul ușii ținând în brațe pe băiatul rănit, care-și rezema capul pe umărul lui; era galben la față și cu ochii închiși. Se făcu o mare tăcere, numai plânsul bietei mame se mai auzea. Directorul, schimbat la față, se opri puțintel, ridică pe băiat în sus cu amândouă mâi-nile, ca să-l arate mulțimii grămădite. Atunci, profesori, pro-fesoare, părinți, băieți: toți șoptiră într-un glas:
— Să trăiești, Robetti, dragă! El deschise ochii și întrebă:
— Ce mi s-a făcut ghiozdanul? Mama copilului scăpat de primejdie i-l arătă plângând și-i zise:
— Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraș! Totodată sprijinea pe mama rănitului, care nu mai contenea din plâns. Ieșiră, așezară binișor băiatul în trăsură și porniră; iar noi, cu toții, intrarăm prin clase în tăcere.
Printeaza povestea