Autor: Mihai Eminescu
O stradă prea îngustăPărea că se făcea
Şi case lungi şi negre
Pe două părţi era.
Pe dânsa nu luceşte
Un singur felinar
Eu trec încet şi fluier
În suflet cu amar.
Deodată simt în urma-mi
Venind, tiptil-tiptil,
Pas sfiicios de fată,
Uşor ca de copil.
Şi simt cum că de braţu-mi
Un braţ uşor s-anină
Şi simt că mâna-mi strânge
O mână dulce, fină.
Răsună miază-noaptea
Din turla neagră, veche
Suntem atât de singuri
Şi suntem o pereche.
Căci tu eşti, tu iubită!
Şi am dorit, ah, cât!
Să fim odată singuri
Şi iată-ne în sfârşit!
Nici ştii, copilă dulce,
Câte pe suflet am!
De când te întâlniră
Ochii mei, te iubeam;
Mi-erai atât de dragă
Mi-era atât de dor
Încât credeam adesea
Că trebuie să mor!
O, în sfârşit! Copilă,
Şi ai venit chiar tu!
Am aşteptat norocul
Norocu-acesta nu.
Cum dete peste mine?
Cum de-ai gândit să vii,
Să simt suflarea-ţi caldă
D-urechea-mi c-apropii?
Printeaza poezia