poezii diverse – Pe malul marei

Autor: Vasile Alecsandri

În ceasul trist de noapte, când apriga furtună
Pe marea tulburată, săltând din val în val,
Se nalţă, se lăţeşte şi vâjâie şi tună,
Zdrobindu-se de mal,
Atunci când spaima crudă fiori suflă pin lume,
Când tunetul se poartă vuind din loc în loc,
Când marea frământată s-acopere de spume
Şi norii ca talazuri arunc spume de foc,
Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărâmată,
S-aud pe maluri vântul cu groază şuierând,
Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărtată
Şi cerul fulgerând.
Căci inima mea astfel de jale e muncită
Şi plânge cu durere la tine când gândesc,
O! maică, înger dulce! o! maica mea iubită!
Tu, ce-ai zburat din braţe-mi în leagănul ceresc!
Perdut în întuneric sub cerul fără stele,
Lipsit de-a ta fiinţă ce zace în mormânt,
Eu văd în nori, în valuri, icoana vieţii mele
Şi gem cu-a nopţei vânt!
Ah! mult amar e ceasul când dorul ce jăleşte,
Cătând în vremi trecute un suvenir slăvit,
Se-mpiedică în zboru-i şi cade, se loveşte
De peatra mormântală a celor ce-am iubit!
*
Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrişoară
Pe luciul viu a mărei de vânt se îngâna,
Şi sub un cer albastru, ca lebăda uşoară,
Azi lin se legăna.
Dar vântul crunt, deodată, suflând cu vijelie,
Schimbă a mărei faţă în munţi îngrozitori;
Ş-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie
Zdrobită, se zăreşte la fulgeri trecători!
Insula Prinkipo, august 1846
Din volumul “Doine şi lăcrimiorare”, 1853
Poezie culeasă din “Doine şi lăcrimioare”, V. Alecsandri, Editura pentru literatură, 1967