poezii diverse – Plugul blestemat

Autor: Vasile Alecsandri

Vecină cu moşia bogată şi domnească
Se-ntinde o câmpie mănoasă, răzeşească,
Pe care o pândeşte avanul domnitor
Cu poftă nesăţioasă, cu ochi adunător.
El vrea ca să-şi cârpească hlamida aurită
Cu zdreanţa sărăcimii de veacuri moştenită.
Dar nu vrea răzeşimea să-i vândă-al său ogor,
Căci e legat prin sânge pământul de popor.
Nu vrea? răcneşte vodă... Prostimea înteţită
Ridică azi din ţărnă fiinţa-i umilită
Şi îndrăzneşte a-şi pune voinţa-n faţa mea?
Să afle dar ce-i vrerea atunci când domnul vrea!"
A doua zi o ceată de mulţi neferi călare,
Înconjurând pe vodă, păşesc peste hotare,
Şi ca să tragă-o brazdă, aduc un mare plug,
Unealtă de răpire cu şase boi în jug...
Câmpia năvălită luceşte verde-n soare,
Dar un fior pătrunde în orice fir şi floare.
Şi via ciocârlie cântarea şi-a curmat,
Şi zarea se-nveleşte c-un nor întunecat.
Din capătul câmpiei începe plugul rece
Să tragă brazda neagră pe locul unde trece
Şi pajiştea atinsă geme ne-ncetat
De-a fi-njumătăţită prin fierul blestemat.
Văzduhul se răsună de strigăte de ură
Şi plugul lasă-n urmă-i în verdea bătătură
O rană lungă, largă, din care amărât
Se-nalţă în cer blestemul pământului răpit.
Şi tot înaintează plugarii... când deodată
O falnică româncă în cale se arată,
Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ştergar
Şi c-un pruncuţ la sânu-i, păşind măreţ şi rar.
Ea vine şi în faţă cu boii se opreşte,
Din ochi aruncă fulgeri, apoi aşa grăieşte:
Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoşesc?
A! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,
Na! zi să treacă plugul pe-al meu copil din faşă,
Ca să rămână-n lume pomină ucigaşă.
Ea zice şi depune odoru-i lângă boi.
Minune! Cei din frunte, plăvanii amândoi,
Cu ochi plini de blândeţe pe dânsul capul pleacă,
Îl miroase; el râde şi ei nu vor să treacă.
În lături! strigă vodă, şi glasu-i răguşit
Se pare de păcatu-i în piept înăduşit.
Iar falnica româncă pe sânu-i alb cruceşte
A sale braţe albe, obrazu-şi dezveleşte
Ş-adaugă în glas tare: Mai bine mort de mic
Decât s-ajungă în lume prin tine un calic.
Da! trage brazda, fiară, şi-ngroapă laolaltă,
Alăture cu pruncul, mândria ta înaltă!
Năprasnic atunci vodă c-un bici cumplit de foc
Loveşte-n boi să-i mâne, dar boii stau pe loc
Ş-acoperă copilul cu-o caldă înfăşare
Prin aburii ce ies din deasa lor suflare.
Şi ciocârlia-ncepe cântările a-şi urma,
Şi mama în uimire începe-a lăcrima.
Muiere! strigă vodă turbat, schimbat în fiară.
Pieri deci şi tu pe brazdă, şi ţâncul fraged piară!
Nebun, el se repede, dar n-a făcut doi paşi,
Şi iată că tufarii se mişcă a vrăjmaşi.
Şi iată că s-aude un glas de răzbunare,
Şi iată că se vede o gloată-n fuga mare
Venind cum vine zmeul pe aripă de vânt,
Cu-o falcă sus în ceruri şi alta pe pământ.
Răzeşii sunt, răzeşii! Fugiţi, pieriţi cu toţii.
Păcatul vă ajunge, neferi şi domni, voi, hoţii!
Răzeşii în urgie s-apropie de voi
Ca să vă puie-n juguri, să daţi plugul înapoi.
................
Dispar în clipă hoţii, şi zarea se deschide,
Şi gloata strigă: Oarba! şi copilaşul râde.

Printeaza poezia

Articole recomandate