povesti de citit de Fratii Grimm – Printesa mofturoasa

Era odată un împărat, pe nume Verde Împărat. Trăia cu împărăteasa lui, într-un palat cu totul și cu totul din nestemate, aflat în împărăția de Smarald. Împăratul avea o fată, frumoasă... dar... atât de leneșă, că nu făcea nimic cât era ziulica de lungă. Avea fata zece slujitoare care-i îndeplineau orice dorință, alergau s-o spele, s-o îmbrace, să o gătească, ca să fie mulțumită.
-Aduceți apă! a bătut prințesa din palme. Acum se termină dimineața și nici măcar nu m-ați spălat!
-Aici e apa, prințesă, a spus slujnica, aplecându-se până la pământ.
-Ia dă să o văd! Hm! Ce apă e asta, pute! Aruncă tot și adu alta care să miroasă a trandafiri. Toantă ce ești! Haide, haide, haide, mișcă-te mai repede, că am îmbătrânit aici!
-Imediat stăpână, spuse slujitoarea.
-Iar voi, ce stați să vă uitați? Scoateți rochiile din dulap, câte una din fiecare culoare, ca să hotărăsc cu care mă îmbrac azi.
Slujitoarele alergară și aduseră rochiile. Și aceasta începu să le îmbrace pe rând, dar... ce să vezi, rochia albă nu vine bine, cea albastră nu e destul de albastră, cea verde nu stă bine la spate iar cea roșie nu stă bine în față, uite așa, prințesa a stat ore în șir la îmbrăcat, până când a găsit o rochie care să-i fie pe plac.
Între timp, o slujitoare îi lustruia unghiuțele, alta îi pieptăna părul cu peria, de o sută de ori, până când strălucea precum soarele, alta îi ștergea pantofiorii de aur.
-Nu vreau pantofii de aur cu funde de argint! Bătea din picior prințesa. Lustruiește-i pe cei cu smaralde, pe ei vreau să-i încalț! Ah! Uite o pată! Lustruiește-i încă o dată, nimic nu știi să faci cum trebuie, slugă neroadă ce ești!
-Imediat, stăpână, răspundea biata slujitoare.
Toate fetele roiau în jurul ei muncind de sărea apa de pe ele.
În sfârșit, îmbrăcată într-o frumoasă rochie argintie, încălțată cu pantofi strălucitori și cu părul lucind ca aurul de pieptănat ce era, prințesa mofturoasă coborî să mănânce de prânz cu împăratul și împărăteasa, lăsându-și în urmă camera plină de lucruri împrăștiate, de parcă fusese război, nu alta...
-Bine ai venit, prea frumoasa mea, o întâmpină împărăteasa. Cum ai dormit azi noapte și cum ți-a fost dimineața?
-Oh, mamă! Perna a fost prea moale și patul a fost prea tare. Am auzit cum cântă greierii afară, țîrrr, țîrr... și m-au deranjat grozav din somn, iar toantele de slujitoare au pierdut o groază de timp până să mă îmbrace.
-Eeei, draga tatei, spuse împăratul, nu te mai supăra, de acum ai să dormi mai bine, pentru că plecăm într-o călătorie de cum terminăm de mâncat.
-Adevărat, tată? Unde mergem?
-În țara împăratului Roșu, care dă un mare bal în cinstea căsătoriei fiicei sale. Suntem invitați la palatul lor, unde petrecerea va ține trei zile și trei nopți.
-Of, atunci trebuie să mă pregătesc imediat! Vai, ce bine-mi pare!
Și iute ca o furtună, prințesa alergă în camera ei printre bietele slujitoare, care abia ce puseseră totul la loc. Rând pe rând, rochii și podoabe zburau din dulapuri în lăzi. Slujitoarele le încărcau în cufere mari și grele, de trebuiau doi oameni să le care în cealaltă parte a odăii. Și prințesa nu se potoli până când nu încărcă toate lucrurile pe care le voia, adică... tot, tot.
Împăratul și împărăteasa se urcaseră de mult în trăsura lor trasă de doi cai, așteptând pe prințesă, care veni singură, fără însoțitoare. Era foarte suparată pe slujnicele ei, că doar din cauza lor întârziase, nu?
-Putem pleca! strigară oamenii împăratului din prima trăsură ce deschidea drumul. După ei, plecă trăsura cu împăratul și împărăteasa, apoi, la urmă, cea cu prințesa mofturoasă, deja obosită de agitația acelei zile.
În palat nu mai rămăseseră decât slujitoarele, care nu mai puteau de bucurie că vor sta liniștite și se vor odihni câteva zile, până ce se va reîntoarce prințesa cu mofturile ei cu tot.
Dar fețele împărătești erau deja departe, iar prințesa adormise, așezată pe pernele moi. Șirul de trăsuri merse zi lungă până spre seară și trecu prin mijlocul unei păduri, când, deodată, lada trăsurii prințesei se rupse de față. Rămase în urmă cu tot cu ea, mergând din ce în ce mai încet, până ... se opri de tot.
În timpul acesta, vizitiul a mers mai departe pe capra trăsurii și mânînd caii, se îndepărtase, fără să știe că a pierdut prințesa în pădure.
După un timp, aceasta se trezi din somn și văzu că stătea pe loc.
-Hei, de ce ne-am oprit? Nu auzi, vizitiule, de ce ne-am oprit? strigă ea văzând că nu răspunde nimeni.
Stătu să asculte, dar nu se auzea nimic.
-Deschide ușa, vizitiu tont ce ești! Am să te pedepsesc!
Iar nimic, nimeni nu venea să o ajute. Atunci prințesa, supărată foc, se hotărî să-și deschidă singură ușa și coborând din trăsură, văzu că era singură în mijlocul pădurii.
-Aoleu, asta nu-i a bună! Unde or fi trăsurile celelalte? Unde-i tata și mama?
Prințesa începu să alerge de colo, colo și să strige, poate o va auzi cineva. Dar nu era nici urmă de împărat și de împărăteasă. Aceștia nu știau că prințesa cea leneșă se pierduse în pădure și merseseră pe calea lor, așa că erau hăt, departe.
-Na , că am rămas singură, spuse prințesa. Alergă în toate direcțiile, dar de jur împrejurul ei nu erau decât copaci, mulți, mulți copaci.
Începură să o doară picioarele încălțate în pantofi frumoși, dar care nu erau buni pentru mers prin pădure și văzu rochița, agățată în crengi și buruieni, ruptă toată...
-Hei, mă aude cineva? Ajutoooor! Ce mă fac?
A strigat mult și bine, până a răgușit. Unde mai pui că începuse să se lase și seara, iar prințesei i se făcu deodată frică. Parcă pădurea era plină de ochi care o priveau de peste tot, din crengile care foșneau. Și chiar erau niște ochi mari care o priveau din copacul de deasupra ei. Era o bufniță.
-Vai, ce m-ai speriat! Tu cine mai ești, urâto? întrebă prințesa.
-Eu sunt bufniță și nu sunt urâtă! Așa să știi!
-Ce să-ți spun, am văzut eu păsări frumoase, nu urâte ca tine! spuse prințesa.
-Așa deci! Dacă mai râzi de mine am să stau să mă uit cum cauți drumul, fără să te ajut! se supără bufnița. Sunt o pasăre de noapte frumoasă, cu aripi mari și gheare puternice, iar ochii mei sunt portocalii și strălucitori.
-Aha... adică știi cum să ies din pădure? Spune repede, eu sunt prințesă !
-Hopa, hopa, că prea te grăbești! Ce dacă ești prințesă? Pe mine mă întrebi? Ce să știe o urâtă? întrebă pasărea râzînd. Hai spune, ce vrei să știi?
-Vreau să-mi spui cum să ajung înapoi la palatul tatălui meu, Verde împărat.
-Ei, asta nu știu, spuse bufnița. Dar știu drumul spre o casă unde poți dormi în siguranță, la adăpost de fiarele pădurii.
-Du-mă acolo imediat! spuse prințesa bătând din picior.
-Ia uite la ea ce politicoasă e! Nu ai spus te rog frumos și nici nu te-ai prezentat, zise bufnița.
-Sunt prințesa Mara din împărăția de Smarald.
-Da, prințesa mofturoaselor! a răspuns bufnița. Hai să mergem, că nu mai termin cu tine și se face noapte.
Plecară, bufnița zburând înainte, prințesa mergând pe cărare, prin pădurea deasă.
-Oooof, of, săracele picioarele mele, se văită prințesa, sunt pline de bășici. Mai avem mult de mers?
-Imediat ajungem, prințesă. Mai bine scoate pantofii și mergi desculță!
-Auuu! E mai rău fără pantofi, m-am înțepat în spini, plânse fata.
-Hai că am ajuns, i se făcu milă bufniței. Uite casa bătrânilor. Bate la ușă și spune bună seara. Bună searaaaaaa!
De oboseală și de supărare, prințesa nici nu mai vedea în fața ochilor, dar tot observă la ce casă mică si amărâtă o adusese bufnița.
Bătu la ușă și iar bătu. Într-un târziu, înăuntru se aprinse o lumânare, apoi ușa se deschise scârțâind și apăru un moșneguț mic de statură, cu barba albă, care o privi blând.
-Cine e la ușa mea? Oare mai dorm și visez? De unde ai apărut, fată frumoasă?
-M-am pierdut de părinții mei în pădure, spuse ea intrând în casă, uitând să spună bună seara și să mulțumească bufniței pentru ajutor.
-Uf, mi-am răcit gura de pomană cu fata asta... a oftat bufnița.
În casă aștepta o băbuță slabă, cu fața curată și bună. Amândoi bătrânii erau îmbracați sărăcăcios, dar curat și se uitau tare mirați la hainele strălucitoare ale prințesei. Ea le povesti cum ajunsese la casa lor, iar ei ascultau clătinând din cap unul spre celălalt cu mirare mare.
-Ai auzit băbuțo?
-Am auzit moșnege, nu-mi cred urechilor așa întâmplare, răspunse băbuța privindu-l cu ochii mari.
-Eu zic să stai la noi până te-o găsi tatăl matale, împăratul, spuse gânditor moșul. Să nu te piezi prin lume, draga moșului.
-Ba eu mă gândeam să găsesc drumul și să mă duc acasă cât mai repede . Voi nu știți unde trăiesc părinții mei, Verde Împărat și împărăteasa lui? întrebă prințesa mofturoasă Mara.
-Apoi, să ne ierți, spuse bătrînul, de când suntem pe lumea asta, cel mai departe am mers până la cetatea vecină. Aici, la noi , auzim de împărați doar din povești.
-Atunci haideți să mergem în cetate și să cercetăm, poate alți oameni cunosc palatul lui Verde Împărat și ne vor îndruma încolo.
-Eheee, ușor de spus, prințesă, dar mai greu de făcut. Până la cetate e cale lungă. Trebuie să las toate în bună stare pentru cât voi lipsi, iar asta durează câteva zile, spuse moșneagul zâmbind de nerăbdarea fetei.
Prințesa Mara se așeză obosită pe un scăunel.
-Hai să te speli și să mănânci ceva, fata mea, spuse baba, care pregătise apă caldă. Prințesa se spălă repede în timp ce baba puse de mâncare pe un ștergar curat, o bucată de mămăligă rece și un blid mare de zeamă caldă.
Mara era moartă de foame după atâta umblat. De foame ce-i era, nu mai băgă de seamă că nu are lingură, sau cine știe ce mese aranjate. Mușcă cu poftă din mămăligă și bău zeama direct din blid, până se sătură.
O duseră alături, într-o cameră mică, cu pat curat, ca să se odihnească.
-Babo, nu e lucru curat cu fata asta, spuse moșul care se băgase sub pătură, dar nu avea somn. Cred că e de neam mare, după cum arată la față și veșmintele pe care le poartă. Eu o cred pe cuvânt.
-Așa e moșule, ai dreptate, matale ai mereu dreptate, răspunse baba.
-Hai s-o ajutăm, babo, a continuat moșul, altfel, nevinovată cum e, ar putea ajunge pe mâna tâlharilor. Pare crescută în altă lume.
-Așa e moșule, matale știi tot. S-o ajutăm...
-Babo, ai văzut ce picioare rănite de mers are fata? Te ocupi de rănile ei?
-Imediat, o ajut cum oi ști mai bine chiar acum, zâmbi baba.
Baba aduse un borcănel în care avea o alifie de leac, făcută din buruieni numai de ea știute. Apoi intră în camera fetei adormite și îi unse ușor picioarele rănite. Înveli fata și se duse la culcare.
A doua zi de dimineță, prințesa se trezi din somn și uitând unde se află, bătu din palme ca să vină slujitoarele. Dar uitându-se în jur, văzu căsuța sărăcăcioasă și își aduse aminte de toată pățania ei.
Odaia în care dormise era foarte mică și nu avea decât un pat de lemn și un scăunel. În sobă ardea încet focul și razele lui se vedeau jucându-se pe pereți. Pe sobă găsi apă caldă. Fără să mai cheme slujitoarele, se spălă, se pieptănă și ieși afară să-i caute pe moșnegi. Găsi doar pe babă, într-un șopron de lângă casă. Așezată pe un scăunel, mulgea încet o capră. Avea lângă ea un ulcior cu lapte proaspăt muls, care mirosea frumos.
-Bună dimineața, fata mea, spuse baba zâmbind. Cum ai dormit?
-Bună dimineața, mătușă, am dormit bine, răspunse prințesa Mara și își aduse aminte câte mofturi făcea mai înainte, la palat.
-Deci așa se face laptele, se miră prințesa cu ochii la capră.
-Capra îl face. Eu doar o mulg, spuse baba. Hai să te încalți cu ceva mai potrivit .De dimineață, moșul ți-a croit o pereche de opinci din piele de ied, numai bune de mers prin pădure.
-Nu știu ce sunt acelea, mătușă, răspunse prințesa. Azi va fi greu să încalț ceva. Dar privind înspre picioare, văzu cu mirare că toate rănile trecuseră.
Primi niște încălțări tare urîte, niște bucăți simple de piele legate cu șireturi tot din piele, pe care le încălță și simți că stăteau bine strânse pe picior. Când văzu că mergea foarte ușor cu ele, se hotărî să-i asculte pe moșnegi și să facă așa cum o sfătuiesc ei. Aduse pantofiorii bătuți cu smaralde, apoi scoase colierul de la gât, cerceii de perle din ureche și inelele cu nestemate de pe degete, să vadă ce ar putea face cu dânsele.
-Eu m-am gândit bine, mătușă. E clar că nu pot umbla așa gătită prin pădure. Rochia se agață prin crengi, podoabele mai mult mă încurcă. Cum s-ar uita la mine oamenii cu care m-aș întâlni?
-Fata mea, a zis baba, eu am în ladă o rochie veche, dar bună și curată. Ți-o dăruiesc din toata inima. Doar că nu e cine știe ce, e o rochiță simplă, fără podoabe și panglicuțe.
-E foarte bună mătușă. Să știi mata că eu din cauza mofturilor și a lenii m-am pierdut de părinții mei, spuse prințesa. Dacă nu eram așa de sucită, luam slujnicele cu mine și vedea vreuna că s-a rupt trăsura în drum. De azi înainte, gata cu mofturile și gata cu lenea! Ele m-au pierdut, hărnicia o să mă scape!
Băbuța clătină din cap înțelegătoare. Prințesa mofturoasă Mara strânse la un loc pantofii, podoabele și rochia scumpă, apoi le puse în camera ei, sub pernă. Se îmbrăcă cu rochia simplă, dată de babă.
-Ah, dacă m-ar vedea slujitoarele în opinci și cu rochița asta, s-ar prăpădi de râs, șopti ea.
După ce mâncară mămăligă cu brânză și ceapă, băură lapte proaspăt de capră. Prințesa ieși afară și începu să colinde în jurul căsuței, dar... termină repede de cercetat, pentru că batrânii erau foarte săraci.
-Vai, voi trăiți singurei în mijlocul pădurii? întrebă ea curioasă.
-Da, fetițo, trăim amândoi aici, în liniște și pace. Avem doua capre și câteva găini ca să ne ducem traiul. Singura noastră supărare este că nu ne-a dat și nouă Dumnezeu un flăcăiaș, să-l creștem pe lângă noi ca să ne fie sprijin la bătrânețe. Moșneagul e plecat toată ziua cu munca la câmp sau în pădure, iar eu staaau singurică și de urât ce-mi este, vorbesc cu caprele sau cu găinile ca să-mi treacă timpul mai ușor.
Baba termină de strâns masa.
-Hai să scoatem apă din fântână, ca să facem pâine, zise ea. Și luând o căldare de lemn, se îndreptă către fântîna aflată lângă casă.
Fata luă și ea o caldare, dar se miră cât e de grea.”Dacă e grea când e goală, atunci va fi și mai grea când o voi aduce plină” se gândi ea. Dar se mai gândi : „Stai așa, că dacă baba poate duce căldarea, atunci pot și eu, doar sunt mai tânără și mai puternică”.
După ce umplu căldarea, mai oftând, mai gâfîind, prințesa Mara cără prima greutate din viața ei. I se încovoia spatele și toarta căldării îi tăia mânuțele delicate, dar nu se lăsă până când nu duse căldarea plină cu apă în casă.
Apoi privi cum bătrâna frământă pâinea și încinge focul la cuptor ca să o coacă. Se jucă gânditoare cu coca pusă la crescut, rupând cu mâna o bucățică. Aluatul crescut pufăi și dedesubt se facu o gaură. Prințesa se strădui să-i lipească marginile, apoi gustă și i se păru că avea un gust minunat.
-Cât de mult timp durează ca să faci o pâine! spuse ea. De acum o voi privi cu foarte mult respect.
-Așa să faci, fata babei. Hai, bagă pâinea în cuptor.
Zis și făcut. Deodată, căsuța sărăcăcioasă a moșnegilor se umplu de miros grozav de pâine coaptă, de mureai de poftă, nu alta!
Veni și moșul acasă, cu o legătură mare de lemne în spinare, abia putea să o ducă. Fata sări să-l ajute să le care în șopronul unde făcea provizii.
Pe seară, înainte de culcare, fata se uită cu drag la cerul senin, plin de stele.
-Așa-i că sunt minunate? Eu nu mă mai satur să le privesc, spuse bufnița, aflată sus în copac, pe o creangă.
-Tu erai? Vai, ce mă bucur să te văd! zise prințesa. Bună seara !
-Bună să fie, prințesă dragă. Mai să nu te recunosc fără podoabe și cu rochița asta, se miră bufnița.
-Ce a fost, a fost! Să nu mai amintim. Parcă m-am trezit dintr-un somn greu, spuse prințesa. Îți mulțumesc! Bine că m-ai adus acasă la moșnegi, sunt oameni buni la suflet. Moșul mă va duce în cetate, să aflu drumul către părinții mei.
Bufnița se miră cât de mult se schimbase fata și ce frumos vorbea acum.
-Bravo, prințesă Mara. Pe unde vei merge, să ții minte sfatul meu, să te ferești de oamenii care vor să te înșele. Drum bun spre casă!
- Mulțumesc, bufniță dragă. Voi face cum m-ai învățat.
Bufnița zbură înapoi în pădure.
Următoarele zile, prițesa nu pierdu timpul degeaba. Învăță să mulgă caprele și din lapte să facă brânză, apoi să gătească singură supă gustoasă. Dar cel mai mult îi plăcu fetei să coacă o pâine așa de minunată, că baba o lăudă spunând că e mult mai bună ca a ei. Toate le făcu prințesa cu drag și i-a plăcut ce a învățat.
Veni și ziua plecării. Împreună cu baba, fata își cusu buzunare la rochie, în care își puse lucrurile, ca să nu fie văzute de nimeni. Rochia cea strălucitoare era nefolositoare, așa că o lăsă la moșnegi.
Baba o îmbrățișă plângînd și își luă rămas bun de la prințesă.
-Cu Dumnezeu înainte, se închină moșul și plecară împreună pe drumul spre cetate.
Ieșiră din pădure și merseră. Iarba verde le mângâia pașii și prințesa culese din mers flori minunate, în toate culorile pământului. Se opriră să se odihnească și au stat doar cât să mănânce din bucatele puse în traisă, apoi porniră iarăși la drum.
Pe seară, ajunseră într-un sat mai răsărit.
-Asta e cetatea, moșule? se miră fata. Pare cam mică.
-Nu e asta, fata moșului. Până acolo mai e cale lungă, dar cum nu poți merge pe jos, trebuie să-ți tocmesc o trăsură care să te ducă la cetate. Acum hai să ne oprim la han, să ne odihnim peste noapte. Vom mai vedea mâine ce va fi.
Se opriră la han și se așezară la masă să mănânce. Moșul întrebă pe ceilalți călători dacă nu au auzit de Verde Împărat și împărăția de Smarald, dar nimeni nu știu să le răspundă.
-Fata moșului, se pare că trebuie să mergi mai departe ca să afli drumul spre casă. Doar că eu sunt un om sărac și nu am cu ce plăti pentru drumul tău.
Prințesa băgă mâna în buzunarul rochiei și scoase unul din minunații pantofi batuți cu smaralde strălucitoare.
-Vinde acest pantof, moșule, ca să am bani să merg acasă.
-Cum spui, așa fac, dar nu-ți pare rău după pantof? întrebă moșul.
-Nu moșule, acasă am destui din aceștia. Chiar prea mulți, dacă mă gândesc bine. Hai să-l vindem! spuse hotărâtă prințesa.
Hangiul cumpără pantoful bătut cu smaralde privindu-l cu ochi lacomi, plătind pe el o pungă cu zece bani de aur. Că o fi fost mult sau puțin, nici moșul, nici prințesa nu știau, pentru că habar nu aveau cât valorează pantoful, nu mai vânduseră vreodată așa ceva.
-Apoi, ne mulțumim și noi cu cât ne-a plătit hangiul cel lacom, prințesă, spuse moșul. Da mie, tare nu-mi plăcea uitătura lui...
Luară punga cu bani și urcară în odăile lor să se culce. Dis de dimineață, merseră în piață și căutară trăsura care mergea spre cetate. Moșul plăti drumul cu un galben, iar restul de bani îi dădu prințesei.
-Ascunde bine banii în buzunar, draga moșului. Mi se rupe inima când mă gândesc că de aici încolo trebuie să mergi singură spre casă.
-Ai încredere în mine, moșule. Voi ajunge cu bine la părinții mei preaiubiți.
-Unii oamenii sunt lacomi, prințesă, te rog ascultă povețele mele cu multă atenție, căci bine îți vor prinde. Păstrează banii, ca să-ți ajungă. Să nu te fălești cu ei și să nu-i arăți pe toți odată, sfătui el fata. Nu se știe cât mai ai de mers din cetate, până la palatul părinților tăi. Drum bun și fii totdeauna atentă în jurul tău. Umblă din han în han și nu părăsi drumul. Mergi cu Dumnezeu!
Și moșul, sărutând fata pe frunte, o urcă în trăsură, lăcrimând în urma ei.
-Drum bun, să ajungi cu bine acasă!
-Mulțumesc, moșule! Să ne vedem sănătoși! strigă prințesa Mara în timp ce trăsura se îndepărta.
Merse cale lungă, până seara. Atunci văzu că se apropiaseră de o cetate semeață cu ziduri groase de piatră și cu case mari și frumoase. Mulțime de lume trecea pe ulițe, pe jos sau călare.
Trăsura se opri chiar în fața unui han înalt și fata coborî. Merse la han ca să se odihnească. Înăuntru găsi o hangiță cu ochi cercetători și o rugă sa-i dea ceva de mâncare și gazduire într-o cameră curată și caldă.
Hangița se miră foarte tare atunci când văzu așa fată frumoasă cu păr strălucitor, plecată la drum. Începu să o iscodească:
-Dar unde mergi așa singură, frumușico?
-Trebuie să ajung la împărăția de Smarald, la curtea împăratului Verde. Acolo este mama mea și merg la ea, a spus prințesa hotărâtă.
-Știu unde e, dar e cale lungă până la Verde Împărat, fato. Și drumul costă mult. Ți-aș tocmi o trăsură până acolo, dar vorba e, ai cu ce plăti?
Uitând cu totul de sfaturile moșului, prințesa Mara scoase toți banii din buzunar și-i arătă hangiței, necunoscând valoarea lor. Hangița făcu ochii mari și se gândi că nu e lucru curat ca o fată așa tânără să plece la drum singură, cu atâția bani la ea și fără ajutor. Nu-și putea lua ochii de la strălucitorii bani de aur. Îi ceru fetei un galben pentru găzduire pe câteva zile.
-Restul de bani să-l încui în dulăpașul din cameră, ca să nu stai cu grijă, uite cheia! zise vicleană hangița și se duse într-ale ei, punând la cale cum să facă să-i ia fetei toți bani. Vai, vai, era și mai lacomă decât hangiul din sat...
Prințesa se așeză liniștită în odaia pe care i-o dăduse hangița. Mâncă, se spălă, puse banii în dulăpior, îl închise cu cheia pe care o ascunse în buzunar, apoi se odihni. A doua zi coborî la masă și întrebă hangița când va pleca trăsura spre împărăția de Smarald.
-Încă nu ți-am găsit trăsură, spuse hangița. Mai așteaptă câteva zile, trebuie să treacă pe aici vizitiul și vorbim cu el să te ducă. Fata stătu încă două zile, dar își piarduse răbdarea tot stând așa și nefăcând nimica.
-Mai stai o zi, că s-a îmbolnăvit calul, o păcăli din nou hangița.
Fata, săraca, ce să facă, o crezu pe cuvânt și mai așteptă o zi. Se duse să se plimbe prin cetate ca să fie așteptarea mai ușoară.
Când se întoarse în odaia ei, găsi ușa descuiată. Dulăpiorul în care închisese galbenii era spart și nu mai era nici urmă de bani. Căută peste tot, apoi chemă pe hangiță să-i arate necazul.
-Ce să-ți fac dacă nu ai fost mai cu băgare de seamă? Lumea e plină de hoți! Mai ai bani? se prefăcu a nu ști hangița.
-Nu mai am, hangițo, aștia au fost toți, răspunse prințesa.
-Atunci nu mai ai cu ce să plătești drumul. Unde mai pui că trebuie să-mi dai și mie pe mâncare și găzduire, auzi? Dacă nu ai cu ce plăti, eu nu te pot ține pe degeaba, așa să știi! Să pleci de la ușa mea!
-Măcar în noaptea asta îndură-te să mă lași să stau, mâine văd eu ce am de făcut, o rugă prințesa.
-Hai, termină cu vorbăraia! Fie, te las să dormi în odaie, dar de mâncare, nici să nu te aud! se răsti hangița țâfnoasă și îi întoarse spatele.
Prințesa se închise în odaie plângînd amar. Înțelese că trebuie să plece cât mai departe de hangița cea vicleană și rea. De cum se făcu dimineață, plecă pe ulița cetății, mergând la întîmplare unde vedea cu ochii. Oamenii din jur se uitau mirați la părul ei strălucitor. Se opri și îl împleti în coadă, apoi îl legă cu o cârpă găsită pe jos.
Ajunse într-un târziu la celălalt capăt al cetății, unde găsi un alt han, mai mare și mai luminos. Acolo văzu o hangiță rotundă la corp, cu fața roșie de la căldura cuptorului, care se învârtea cu greu pe lângă oaspeții hanului. Înăuntru era cald și mirosea frumos. Prințesa își aduse aminte că nu mâncase nimic cu o zi înainte. În timp ce privea pe geam cu poftă, hangița o văzu și îi făcu semn să intre.
-Ce-i cu tine, fată? Arăți de parcă n-ai mâncat nimic azi.
-Ziua bună, hangițo. Chiar că mi-e foame. Te pot ajuta cu ceva în schimbul unui blid de mâncare? întrebă prințesa.
-Hai să mănânci! Treabă am destulă și nu mi-ar strica deloc o mână de ajutor, spuse hangița zâmbind.
Puse dinaintea fetei mâncare caldă și bună, iar prințesa mulțumi lui Dumnezeu că o călăuzise aici. După ce se sătură, își suflecă mânecile și începu să o ajute pe hangiță. Duse mâncare oamenilor la mese, spălă vasele și curăță bucătăria lună.
Hangița, mulțumită de vrednicia fetei, o lăudă, apoi o lăsă să se odihnească într-o odaie curată. Mergând la culcare, prințesa se gândi cum să facă să ajungă la împărăția de Smarald fără să mai greșească. Hotărî să se încreadă numai în ea și să plece spre casă doar atunci când va afla cu siguranță încotro e drumul.
Se așeză pe lângă hangiță și învăță să o ajute la treabă. Făcea prințesa pâine așa cum învățase la babă, că se dusese vestea de gustoasă ce era. Hangița era bună la suflet și în schimb, îi dădea fetei găzduire și mâncare pe săturate și toată ziua o răsplătea cu vorbe frumoase.
Când soseau călători noi la han, Mara era atentă la vorbele lor, ca să audă cu urechile ei dacă cineva știa cu adevărat unde se află țara lui Verde Împărat. Și ce să vezi, într-o zi, când ducea mâncarea la masa unor călători, îi auzi vorbind:
-Verde Împărat și împărăteasa lui sunt foarte supărați de când fiica lor a dispărut și la curtea lor nu mai este muzică, nici petrecere. Au dat sfoară-n țară că dăruiesc jumătate din împărăție celui care va aduce pe prințesă acasă, dar nimeni nu știe nimic despre ea, parcă a intrat în pământ.
Fata trase mai departe cu urechea și înțelese că acel călător, împreună cu familia lui, avea să meargă la curtea lui Verde împărat peste doua zile. Se înfățișă călătorului și spuse:
-Bună să-ți fie ziua, negustorule.Te rog să mă ajuți. Vreau și eu să ajung la curtea Împăratului Verde.
-Te ajut cu drag, spuse negustorul. Până acolo e cale de două zile de mers. Drumul cu trăsura costă doi galbeni. Vorbesc cu vizitiul și dacă ai cu ce plăti, te va lua și pe tine. Eu sunt negustor de bijuterii și am treburi importante în împărăție.
Aflând că este bijutier, prințesa scoase din buzunar perechea ei de cercei cu perle, pe care îl rugă să-i cumpere. Negustorul îi plăti pe cercei trei galbeni de aur.
Hangița se întristă când o văzu gata să plece.
-Fată dragă, tare greu îmi va fi fără tine, că te-am îndrăgit ca pe copilul meu. Să ai noroc la drum, mergi în pace!
-Mulțumesc, dragă hangiță!
La vremea hărăzită, prințesa Mara plăti drumul cu doi galbeni, apoi se urcă iar în trăsură, dar de data aceasta merse direct spre casă.
Când se apropie de palatul în care crescuse, începu să plângă de dorul părinților. Cum coborî din trăsură, uită de oboseală și alergă direct la ușa palatului.
-Deschide, sunt prințesa Mara, lăsa-mă să intru! strigă ea la paznicul de la ușă.
-Să fii sănătoasă, am mai văzut eu sute ca tine, care spuneau că sunt prințese. Hai, du-te cu Dumnezeu!
-Dar eu chiar sunt prințesa dispărută și vreau să merg la părinții mei!
-Știi ceva, eu acuma mă supăr și pun câinii pe tine! Eu ți-am spus cu vorbă bună că nu te primesc în palat și tu nu vrei să înțelegi! Dispari tot acum din ochii mei, zise paznicul.
Văzând că nu este crezută și nu reușește să intre, prințesa Mara plecă spre cămările servitorilor palatului, întrebând dacă nu au nevoie de ajutor la bucătărie. Văzând-o așa de tânără și curățică, șefa bucătăreasă spuse:
-De ce nu? Întotdeauna e nevoie de o mână de ajutor. Împăratul și împărăteasa abia gustă din mâncare de supărare, dar noi avem toată ziua de lucru.
Prințesa se puse pe treabă, alese să facă ce știa ea mai bine, pâinea cea mai gustoasă, așa cum o învățase baba. În curând se duse vestea despre cea mai bună pâine din lume, făcută de fata care locuia în odăile servitorilor. Împăratul și împărăteasa cerură să li se aducă la masă pâine făcută de mâinile fetei.
Prințesa Mara a încins cuptorul și a făcut o pâine bună, bună, cum numai ea știa să facă. Iar în pâine a ascuns inelul de aur, cu gândul că părinții ei au să-l găsească și să-l cunoască.
A trimis pâinea la palat și a așteptat până ce fețele împărătești au mâncat și pâinea s-a întors înapoi la bucătărie. Ce să vezi? Era aproape întreagă și când a căutat, a găsit inelul înăuntru, neatins.
-Vai mie, a plâns prințesa Mara, cât trebuie să mai aștept? Sunt atât de aproape de părinții mei și totuși nu pot să-i văd.
A doua zi, bucătăreasa veni și îi ceru din nou să facă pâine.
-Imediat, spuse prințesa și se apucă de treabă. Dar de data aceasta puse în pâine colierul de perle pe care îl purta odată la gât. Pâinea ajunse iar pe masa împăraților, dar aceștia, triști și îngândurați, abia rupseră din ea câteva bucațele și o trimiseră înapoi cu tot cu colierul prințesei. Aceasta îl luă, plângând amar.
Următoarea zi se iscă zarvă mare în bucătărie. Împărații primeau în ospeție soli dintr-o țară vecină, așa că bucătăreasa ceru fetei să facă o pâine mai mare, ca să ajungă pentru toți. Prințesa făcu pâinea cu dragoste, dar de data aceasta ascunse înăuntru pantofiorul bătut cu smaralde, cu care plecase de acasă.
Pâinea caldă și bună ajunse pe masa împăraților. Împăratul rupse o bucată din ea și văzu pantoful prințesei, pe care îl recunoscu pe loc.
-Ia te uită minune, ăsta-i pantoful prințesei Mara, fata noastră cea pierdută în lume! Cum a ajuns în pâine? Să fie adusă bucătăreasa la palat! porunci el.
Bucătăreasa veni în fugă, speriată de moarte.
-Tot acum să-mi spui, cine a făcut această pâine?
-Mărite împărate, pâinea o coace o fată care stă pe lângă odăile noastre și lucrează fără plată, doar pe casă și masă. Iertare dă-mi, dacă am greșit cu ceva.
-Să vină imediat fata și să ne spună cum a ajuns în pâine pantoful prințesei.
Slujitorii speriați scoaseră prințesa din bucătărie și o aduseră la palatul împărătesc. De cum o văzură, împăratul și împărăteasa o recunoscură. Plângând de bucurie, alergară spre ea și o luară în brațe. Nu se mai săturau să o mângîie și să o sărute.
Prințesa Mara le povesti toate întâmplările prin care trecuse, le spuse de moșnegii cei buni la care a stat și de hangița cea hapsână care îi luase banii. Le povesti despre tot ce învățase să facă în această călătorie.
Apoi chemă la ea slujitoarele și le spuse că de acum înainte se va spăla și se va găti singură, fără ajutor. Le dărui câte o rochie, o pereche de pantofi și o pungă
de aur la fiecare, apoi le trimise la casele lor. Atât de frumos se purta, că toți o îndrăgiră și nimeni nu-i mai spunea nici în glumă, prințesa mofturoasă.
Împăratul, de bucurie, dărui câte un galben de aur fiecărui om din împărație. Prințesa nu uită nici de batrâni. Le trimise o căruță cu doi cai tineri și frumoși. Și le mai trimise pe un băiat sărman, rămas fără părinți, ca să le fie de ajutor.
Tare se mai bucurară moșnegii primind așa dar. Mulțumiră prințesei cu drag și luară băiatul ca să-l iubească și să-l crească cum vor ști mai bine.
Cu mânuțele ei făcu prințesa Mara un adăpost moale și cald într-un copac din grădina palatului pentru prietena ei , pasărea frumoasă cu ochi stălucitori, bufnița, pe care o invită să se mute.
Bufnița primi bucuroasă. Veni aproape de prietena ei și aici rămase. Seară de seară o veghea pe prințesă din cuibul ei privind-o cu drag și așteptând-o să stea de vorbă.
Și așa au trăit fericiți cu toții până la adînci bătrânețe!

Asculta povestea Printesa mofturoasa:


Printeaza povestea

Articole recomandate